În această primăvară, Editura Omnium a publicat cartea ”A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității”, scrisă de Liviu Tofan și Stejărel Olaru. Un volum ce descrie anvergura uriașă a traficului ilegal de casete video în comunism și personajele care au coordonat această afacere clandestină.

Cartea dezvăluie dimensiunile celei mai mari afaceri clandestine din timpul regimului comunist - copierea ilegală de filme pe casete video -, afacere din care au rezultat zeci de milioane de dolari. La prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, Teodor Zamfir. În realitate, a fost gestionată, controlată total și exclusiv de Securitate. Liviu Tofan și Stejărel Olaru au stat de vorbă cu Teodor Zamfir în 2020, cu un an înainte ca acesta să moară.

„Adevărul” a vorbit cu Liviu Tofan despre Teodor Zamfir și cum a reușit acesta să fie pe placul Securității, despre anvergura copierii ilegale de filme pe casete video, despre cele mai căutate filme și despre celelalte personaje-cheie din această uriașă rețea clandestină.

Un apreciat jurnalist, cu o experiență vastă, Liviu Tofan a lucrat două decenii la secția română a postului Radio Europa Liberă. A studiat filologia (cu specializarea germană-engleză) la Universitatea din București. În 1973 a emigrat în Germania. A fost ințial redactor de știri, apoi a deținut din 1980 șefia redacției de știri a postului Radio Europa Liberă. Ulterior a ajuns director adjunct al secției române.

Din 2008 este director al Institutului Român de Istorie Recentă.

”Imaginați-vă o mansardă plină cu stelaje în care se găsesc vreo 150 de aparate video interconectate și funcționând non-stop. Zamfir (zis Dorel), patronul, așa îi spunea, laborator. Acest „detaliu” era inima fabricii sale clandestine de casete video. Știind că un videorecorder costa în jur de 70.000 de lei, facem o mică socoteală și vedem că doar laboratorul lui Zamfir valora peste 10 milioane de lei – ca să fie clar la ce scară se petreceau acele lucruri. Uimitor mai este și faptul că – dar acesta nu este un detaliu – nimeni nu a avut până acum curiozitatea să afle ce s-a aflat în spatele acelui fenomen video din anii 1980 (numit și videomanie) și cum se explică laxitatea cu care a contemplat regimul ceaușist această întreprindere clandestină cu vădite implicații subversive ideologic”, a declarat Liviu Tofan pentru „Adevărul”.

În opinia co-autorului cărții „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității”, Teodor Zamfir, cel care a coordonat uriașa afacere din comunism, ”era un om chinuit de un ego inflamat patologic pe o structură intelectuală foarte precară, cu un deficit emoțional extrem și o predispoziție infracțională înnăscută”.

”La Revoluție, Zamfir avea un milion de dolari în aur”

Cel mai important moment legat de evoluția lui Teodor Zamfir a fost cel în care Securitatea a descoperit relația – foști colegi de școală – dintre Zamfir și scriitorul Dorin Tudoran, cel mai vocal și mai combativ opozant al regimului comunist din acea perioadă. Atunci, Zamfir devine informatorul „Zaharia”, pus să-l spioneze pe Tudoran mai ales cu privire la contactele acestuia cu Radio Europa Liberă. UM 0225 era unitatea din cadrul spionajului (CIE) care se „ocupa” de acest post de radio.

Așa se face că toți ofițerii de Securitate care au colaborat cu Zamfir în afacerea video proveneau din această unitate 0225. Ulterior, ei nu s-au mai ocupat nici de Dorin Tudoran, care a reușit să emigreze în vara lui 1985, nici de Europa Liberă, ci de făcut bani.

” Personajele cele mai influente din această rețea au făcut carieră după 1990 în Serviciul de Informații Externe”, dezvăluie Liviu Tofan.

Rețeaua lui Zamfir strict consta dintr-un număr nu foarte mare de oameni de încredere, dar aceștia aveau la rândul lor câte o rețea proprie și așa mai departe. Era un fel de cascadă ce se revărsa din așa-numitul Cartier Roșu (Floreasca-Primăverii) al Bucureștiului, unde se afla vila lui Zamfir, peste întreaga țară (mediul urban).

„Probabil că erau implicate sute de persoane care copiau la rândul lor casetele lui Zamfir și le vindeau mai departe. Sistemul a funcționat atât de bine pentru că cererea era foarte mare. La consumatorul de rând, ca să zic așa, caseta ajungea la prețul de 3-500 de lei, ceea ce nu era puțin, dar oamenii nu prea mai aveau în acei ani pe ce să-și cheltuiască banii”, precizează Liviu Tofan.

Au existat mai multe valute clandestine cu care oamenii își rezolvau problemele în acei ani de lipsuri teribile. Dar cea mai scumpă era caseta video.

„Era valuta supremă, cea mai apreciată „atenție” din sistemul PCR – Pile, Cunoștințe, Relații, fără de care nu mai funcționa nimic în „Epoca de aur”. La întrebarea dacă era unul dintre cei mai bogați români la momentul Revoluției, Zamfir ne-a spus că avea cam un milion de dolari în aur. Presupun că mai avea și o valiză cu dolari, dar n-am insistat. Zamfir s-a ferit să dea detalii, din prudență sau teamă, probabil un reflex mai vechi”, povestește Liviu Tofan.