Deși a crescut cu muzica în casă și s-a îndrăgostit de chitară încă din liceu, Mircea Vintilă nu s-a simțit suficient de pregătit să dea admiterea pentru Conservator. Așa că a terminat Construcțiile de frica armatei, asta după ce a fost exmatriculat mai întâi de la Facultatea de Instalații.

Mircea Vintilă (74 de ani) face parte din prima generație de artiști folk din România, cea a anilor '70, o generație strălucită ce i-a avut printre alții ca reprezentanți de top pe Mircea Florian, Doru Stănculescu și Mircea Baniciu. Cunoscut atât pentru activitatea sa solo sau cu formația de acompaniament Brambura, Mircea Vintilă s-a bucurat de mare succes și ca membru al formației Pasărea Colibri, pe care a fondat-o împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici și care a activat în perioada 1992-2003.

Aflat la Budeasa Festival, unul dintre puținele evenimente dedicate muzicii folk și rock, Mircea Vintilă și-a adus aminte pentru „Weekend Adevărul“ de cele mai importante momente când destinul i-a fost unul și-același cu muzica. A crescut într-o familie de melomani și a copilărit alături de tinerii înnebuniți după muzica occidentală care mai îndulcea amarul vieţii trăite în comunism. Artistul și-a adus aminte de marile prietenii și marii oameni, marile cântece și marile planuri – toate care au creat unul dintre cei mai îndrăgiți folkiști români.

Interviul acordat pentru ”Weekend Adevărul” a fost un dialog care a curs atât de natural, de parcă ne știam de cel puțin o viață. Și am realizat din nou de ce, după mai bine de cinci decenii de carieră la vârf, Mircea Vintilă continuă să ne cucerească și să ne captiveze cu muzica și vocea sa. Pentru că Mircea Vintilă nu și-a pierdut vreodată pasiunea și nu și-a uitat vreodată sufletul. Așa cum ar trebui să facem cu toții.

„Weekend Adevărul“: V-ați născut în Bucureștiul vechi, cel de până la remodelarea comunistă. Cum vă amintiți copilăria de atunci?

Mircea Vintilă: Era frumos. M-am născut și am copilărit în Cotroceni, un cartier de un farmec deosebit. Mi-am făcut prieteni foarte buni atunci, precum Mișu Cernea de la formația Sfinx. Mulți dintre prietenii mei din cartier și-au făcut formații, că așa era moda. Și asta pentru că în Occident tocmai începuse să apară un val cu mari formații, era o perioadă pe parcursul căreia s-au compus numeroase cântece frumoase, ajunse celebre și acum. Și îți dai seama că și noi încercam să cântăm. Eu am cântat prima oară la vioară.

Ce locuri ale Capitalei de atunci vă lipsesc?

Îmi lipsește strada Doctor Joseph Lister, strada copilăriei mele. A fost o minunăție. Îmi amintesc că și iarna jucam fotbal pe acea stradă, de la o poartă de intrare în casă până la cealaltă poartă de intrare în casă. Îmi amintesc cu mare plăcere și de Stadionul Progresul, săreai gardul și erai direct acolo... Era o nebunie frumoasă. Mergeam pe stadion, jucam și fotbal, făceam antrenamente, făceam și atletism. Era o mișcare teribilă și benefică. Îmi aduc aminte că în câteva ierni foarte grele am jucat și hochei pe strada Doctor Lister, aveam niște patine cu o prindere specială. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Culmea e că niciunul dintre prietenii mei din copilărie nu mai stă în cartierul Cotroceni. Acum, nici casa copilăriei mele nu mai există.

Muzica, membru al familiei

Care a fost aportul familiei în pasiunea dumneavoastră pentru muzică?

Nașul meu a fost cel care m-a învățat și m-a îndrumat pe calea muzicii. El era și violonist și dirijor. Am primit o vioară, iar apoi am făcut și școala de muzică din București, la cursurile căreia mama mă ducea mereu, neobosită. În acea perioadă am primit o chitară cadou de la tatăl meu. Și nașul meu, care știa să cânte și la chitară, a început să mă învețe. Încercam și eu să imit trupe celebre în acea perioadă, fapt ce îl enerva îngrozitor pe nașul meu (râde). În afară de cele două instrumente primite, chitara și vioara, am avut și pianină în casă – asta mai mult cu dorința că poate și sora mea va învăța un instrument.

Ce muzică se asculta la dumneavoastră în familie?

Ascultam ce puteam să prindem și noi la radio, inclusiv unele posturi străine. Mai era și muzică românească, dar muzica străină predomina. Ascultam multe genuri, cu excepția muzicii populare. Plus că mai erau vinilurile pe care le primeam, era o mare bucurie. Aveam și pick-up, și gramofon. Am și acum gramofonul din copilărie. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de un disc cu Zavaidoc. Familia mea a fost a doua de pe strada Doctor Lister care a avut televizor, iar de atunci am văzut și artiști la televizor. Părinții mei erau la curent cu tot ce era nou în muzică.

Un elev exemplar

Ați urmat cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr“, gard în gard cu Cișmigiul. Cum a fost viața de licean acolo?

În general eram destul de disciplinat și mi-am văzut de treabă. Eram și la cor în timpul școlii, știu că asta a contat foarte mult pentru mine. A fost o clasă foarte bună. Cu toții am intrat ulterior la facultate, fără excepție. Însă îmi amintesc că mergeam undeva la etajul 1 și de acolo săream direct în parc. Cred că s-a întâmplat doar de vreo câteva ori, nu a fost o frecvență mare. Era mai mult ceva ce ținea de teribilism.

Vă mai amintiți când v-ați îndrăgostit prima oară?

Cred că în liceu. Dar a fost o dragoste din asta fugitivă, de liceeni...

Duminica, la ceai dansant

Cum petreceați în perioada comunistă, în anii de liceu și cei de facultate?

Se obișnuia atunci să se facă niște petreceri săptămânale, noi le spuneam ceaiuri. Ne întâlneam în special duminica, atunci când vreunii dintre părinți plecau în excursie. Noi aveam niște locuri unde se trăgeau niște petreceri tari de tot. Și se obișnuia – în afară de dansatul cu lumina stinsă, ca să putem să ne pupăm – să și cântăm. Colegii erau primii noștri spectatori. Apoi, colegii au venit și la spectacolele mele. A fost foarte interesantă evoluția. Eu am cântat prima oară ca solist vocal al unei trupe, nu cu chitara. Mai târziu, odată cu emisiunea lui Cornel Chiriac și Geo Limbășanu de la radio, a început să mă captiveze chitara mult mai mult, după ce l-am ascultat la radio pe Bob Dylan cântând vocal, la muzicuță și la chitară.

Știm că ați ales Facultatea de Construcții. De ce acolo și nu la Conservator? Când a apărut răscrucea de drumuri, de a alege între muzică și inginerie?

Când am terminat liceul, am vrut să dau la Conservator. Am intrat primul an la Facultatea de Instalații și mi-am propus să învăț să dau examen la Conservator. Dar nu mă pregătisem așa cum trebuia, simțeam asta. Am făcut și absențe multe, era și influența grupului de prieteni. Și am fost exmatriculat în primul an. Și ca să nu mă ia în armată, am dat la Facultatea de Construcții, pe care am terminat-o. Mulți prieteni au făcut Facultatea de Construcții, inclusiv Mișu Cernea.

Știm că erați prieten cu scriitorul Nichita Stănescu. Cum v-ați cunoscut?

Prima întâlnire cu Nichita a fost la Cenacul Flacăra, la Sala Polivalentă. Ne-am mai văzut și înainte ca el să plece la Drobeta-Turnu Severin, la o serbare făcută de studenți, s-a stat până dimineața, a fost foarte frumos. La un moment dat, Nichita mi-a zis să vin cu magnetofonul la el acasă, să cânt și să pornesc înregistrarea, iar el să improvizeze. Nu am mai apucat să ne întâlnim. Însă îmi amintesc că într-o dimineață am fost cu el la braseria de la Athénée Palace, îi plăceau mult chifteluțele de acolo.

„Am legat o fantastică prietenie cu Florian Pittiș“

Ați reușit să aveți turnee în străinătate și înainte de 1989. V-a tentat vreodată să rămâneți acolo sau să fugiți din țară?

Niciodată nu am avut tentația asta. Am fost de vreo șase ori în Statele Unite ale Americii și de vreo nouă ori în Canada, dar nu m-a bătut gândul să rămân acolo. Nicăieri nu e ca acasă. În schimb, mi-a plăcut mereu să cânt pentru românii de peste hotare, e un sentiment aparte, o bucurie, e bucuria de a fi alături de ei. La un moment dat, am făcut un turneu de 42 de zile în SUA și Canada. A fost o nebunie, plecai de la -30 de grade Celsius în Canada și ajungeai la Miami la +30 de grade Celsius.

Colibri, „o pasăre ceva mai mititică decât Phoenix“

După 1989 ați înființat Pasărea Colibri, alături de Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici. Cum s-a format acest grup? Ce v-a unit, în afara pasiunii pentru muzică?

A fost o întâmplare că ne-am unit. Eram la un moment dat pe scenă la Vâlcea. Formația Phoenix cânta în București cu un alt solist (n.r. – în perioada anilor ’70, Mircea Baniciu era membru al Phoenix). Iar Mircea era în concert cu mine, cu Pittiș și cu alți artiști. Lumea, care știa că e spectacol Phoenix în Capitală, l-a văzut pe Baniciu pe scenă. Iar Pittiș mi-a zis: „Hai să mergem și noi pe scenă, să nu îl lăsăm singur pe Mircea Baniciu“. Iar la final, Florian Pittiș a spus: „Acesta a fost Mircea Baniciu și Pasărea Colibri“. Noi eram o „pasăre“ mai mititică în comparație cu Phoenix. Iar oamenilor le-a plăcut ideea cu Pasărea Colibri, era ceva haios. Și așa a început povestea. Plus că spectacolele cu Pasărea Colibri aveau o altă formă, erau cumva gândite ca o piesă de teatru. Toți eram statici: eu cu Baniciu la chitări, iar Vlady la clape. Doar Pittiș se mișca pe scenă și avea un farmec aparte cu partea dramatică. Aveam un scenariu și o regie, iar totul se întâmpla cu rapiditate. La final cântam mereu „Vinovații fără vină“, ca să fie ceva apoteotic.

Cât de puternică a fost prietenia dumneavoastră cu Moțu Pittiș? Ce a însemnat el, atât ca om, cât și ca artist, în viața dumneavoastră?

Florian Pittiș a fost un om și un artist cu multe calități. Ne-am cunoscut în 1973, la un spectacol al Cenaclului Flacăra la Liceul „Gheorghe Șincai“. Eram pe scenă și, la un moment dat, s-a deschis o ușă pe dreapta și au apărut Florian Pittiș cu Anda Călugăreanu și Dan Andrei Aldea. Ei veneau de la un spectacol și atunci ne-am cunoscut. Ușor-ușor, am început să lucrez împreună cu Florian Pittiș. Ne veneau idei haioase. La melodia „Constantin și Veronica“ erau și cântare, și interpretare. Eu cântam și el recita, era foarte interactiv. Eu eram adeseori în așteptare. Iar la un moment dat, atât am fost de surprins de Pittiș, încât am trecut la altă strofă (râde). Am avut amândoi primul spectacol de muzică și poezie la Teatrul Bulandra. Domnul Aurel Mitran (n.r. – impresar și producător), bucureștean autentic, își luase bilete în primul rând, ca să vadă ce se întâmplă. Știa că avem altfel de idei, că nu era ceva clasic. Când începea spectacolul, scriam undeva pe tablă: „Nouă ne pasă“. Erau niște foi foarte mari pe niște panouri pe care noi scriam titlul fiecărei melodii. Spectacolul începea cu noi doi stând pe o bancă și jucând table. Și publicul nu știa ce să facă, era surprins, se gândea că noi repetăm. Era foarte interesant. Am legat o fantastică prietenie cu Florian Pittiș.

”Mi-am păstrat mereu pasiunea pentru muzică”

Sunt visurile și poeziile spuse la chitară „ingredientele“ longevității dumneavoastră muzicale impresionante?

S-au făcut niște lucruri minunate. Eu nu am renunțat să compun, nu mi-am spus că se poate doar cu cântecele vechi. Eu sunt pentru lucrat tot timpul și pentru compus constant. Mereu mi-a plăcut să scriu și să compun muzică. Și, ca dovadă, și în „Musette“, „Lipscani, a doua pe dreapta“ și „Batiscaf“ mi-am păstrat pasiunea pentru muzică și poezie. Am încercat să fac și altfel de spectacole. Iar reacția publicului a fost mereu specială.

Budeasa Festival este unul dintre puținele festivaluri dedicate folkului. În ce nuanțe vedeți viitorul folkului românesc?

Nu știu ce să spun... Înainte, folkul avea cele mai multe festivaluri, erau vreo 14-16 astfel de evenimente în fiecare an. Mai sunt câteva festivaluri folk foarte bune și acum. Mă gândesc aici la Ziua de mâine de la Alba Iulia sau la festivalul Floare de colț de la Sighetu Marmației. Și festivalul de la Budeasa este unul special, îți face plăcere să cânți. Sunt festivaluri ce sunt tot atâtea speranțe că folkul va rămâne. Am fost în juriu la mai multe concursuri folk și am descoperit mulți copii talentați. Problema este ce faci cu ei, cum îi susții după concurs, cum îi susții să își facă o carieră. Este foarte greu, pentru că nu avem un radio sau o televiziune dedicate folkului. De asemenea, este de lucrat și la compoziții, pentru că nu e suficient să ai doar o voce foarte bună.