Citiți, oameni buni, și o să vă dea de gândit!
Suntem indignați că printr-un vot ciudat au ajuns în fruntea țării niște nevolnici care acum îți arată colții hidoși? Că instituțiile țării sunt acum pe mâna unor semidocți, a foștilor șoferi și oameni de casă? Că asistăm de câteva zile la cântarea, prin aparatul de Propagandă, a Primei Țiitoare a țării? Cine sunt acești pui de comuniști travestiți în capitaliști? Cum am ajuns noi aici, pe mâna acestor jigodii?
Citiți, oameni buni, acest pasaj din cartea lui Stelian Tănase – Clienții lu' Tanti Varvara și o să vă dea de gândit! Este o carte de istorie a partidului comunist. Sunt câteva pagini de analiză și interpretare ale autorului, în care descrie comportamentul liderilor comuniști în perioada de debut a comuniștilor pe aceste meleaguri. Faceți o comparație cu personaje și întâmplări recente. Osă vă dea fiori...
Veți realiza cât de aproape suntem de buza prăpastiei:
„În fiecare moment al acestei prelungite campanii, ilegaliştii iau altă înfăţişare. În prima fază imită politicienii de tip clasic şi moravurile lumii burgheze. Încearcă să pară respectabili. „Se amestecă cu lumea”. Disimulează după tehnici îndelung exersate în subterană. Vor să facă uitate diferenţele radicale care îi separă de lumea românească. Vor să fie acceptaţi. Se feresc să înfricoşeze, să pară nişte revoluţionari puşi pe răsturnarea ordinii sociale. Îşi pun nenumărate măşti, afişează banalitatea cea mai incoloră. Nu refuză să participe la recepţii. Adesea le organizează ei, mai ales cînd emisari sovietici sosesc la Bucureşti. Dau interviuri presei străine, se îmbracă convenţional, chiar luxos. S-au mutat repede în vile din cartiere rezidenţiale. Aparent, nimic revoluţionar, terorist, violent în acest comportament. Subterana a indus în aceşti mesia improvizaţi comportamentul cameleonic. Renunţă la hainele proletare de inspiraţie sovietică în ocazii mondene şi în birourile lor ministeriale. Îi găsim în preajma casei regale şi a unor politicieni burghezi. Mai ales dintre cei compromişi, expiraţi sau marginali, pe care speră să-i folosească.
În jurul lor roiesc profitorii, oportuniştii, îmbogăţiţii de război, afaceriştii. Cineva spune „cu comuniştii se fac afaceri bune”. E adevărat. Deprind gustul banului, al traiului bun. S-au obişnuit repede cu opusul a ceea ce trăiseră pînă atunci. Unii nu cred că minunea asta va ţine şi gîndesc că americanii se vor impune în faţa lui Stalin. Prudenţi, îşi depun banii în bănci străine, acumulează grăbiţi valută forte, monezi de aur şi alte valori. Mulţi înţeleg exproprierea burghezo-moşierimii ca o operaţie de îmbogăţire pentru ei (cu case, maşini, mobilier, bijuterii, opere de artă, proprietăţi). Afacerile veroase patronate de comunişti fac epocă. Printre cei care acumulează, nesiguri de viitorul regimului, îi găsim pe Emil Bodnăraş, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Constantin Doncea, Lucretiu Pătrăşcanu, Iosif Şraier ş.a. Corupţia îşi face repede loc în aparatul comunist.
Pe măsură ce acaparează puterea, renunţă treptat la măşti şi travestiuri. Vedem o asemenea schimbare, de exemplu, după 6 martie 1945. Comportamentul autoritar se accentuează. Imită „omul de jos”, muncitorul, ţăranul sărac, lumpenintelectualul. Salopetele, băştile, limbajul gros, simularea obiceiurilor unui proletariat pe care îl maimuţăresc şi îl ignoră sunt obligatorii. Imită atitudinile ocupantului, ţinuta, vorba. În interiorul PCR, ierarhia strictă, disciplina de partid şi poza austerităţii fac mină bună. Altă schimbare se constată după alegerile din 1946. Foştii ilegalişti nu mai trebuie să simuleze că ar fi nişte politicieni obişnuiţi, nişte democraţi, nici să pastişeze „compromisul istoric” cu celelalte partide, nici să se justifice observatorilor străini. Se înstăpînesc brutal peste România. Mai păstrează vagi sechele ale stilului politic tradiţional.
În 1946 funcţionează încă mitul „democraţiilor populare”, unde se mai găsesc cîteva rămăşiţe ale vechiului regim burghez. Regele este în ţară. Aparenţele sunt întreţinute cu grijă de „revoluţionarii de profesie”. În vara lui 1947, partidele îşi încetează activitatea într-o Românie muribundă. Odată cu căderea cortinei de fier, comuniştii îşi arată adevărata faţă: de despoţi, de stalinişti, de adversari ireductibili ai lumii libere. Abdicarea regelui Mihai marchează această ruptură radicală cu trecutul. Gustul pentru trai bun şi lux rămîne şi este afişat fără reticenţe în faţa unei societăţi tot mai sărace. Nu îşi mai ascund puterea, o etalează la vedere. Privilegiile pe care şi le atribuie îi separă radical de lumea din jur. Utopia egalitaristă îşi probează adevărul. Elita reală este înlocuită cu alta, factice, produsă de ocupaţia străină şi fără nici o legătură (legitimitate, rădăcini, valori comune) cu societatea. Este, în termenii lui Max Weber, o întoarcere de la o „societate de clase” la una de „statut”. Stăpînii aceştia, antimoderni, pretind că guvernează nu în nume propriu ca profitori ai unor circumstanţe istorice, cum erau de fapt, ci în numele altora, al proletariatului, în vederea constituirii utopiei postcapitaliste. Se ascund, reflex al clandestinităţii, în spatele ficţiunii ideologice a „societăţii fără clase”, cum se ascundeau în trecut în spatele unor organizaţii fantomă. Distrug vechile elite, nu doar pentru că dogma marxistă cere lichidarea claselor suprapuse. Scopul este stabilirea hegemoniei „ilegaliştilor“, a aşa-zişilor „revoluţionari de profesie”. În paralel cu această operaţie de substituire a elitelor reale cu altele false, se distruge legătura societăţii cu trecutul ei. Ficţiunea, utopia, însoţite de represiune şi teroare, ocupă spaţiul public şi îl distrug.”
