Problema este că lumea începe să aibă tot mai mult sentimentul că asistă la o scenă trucată. Când mass-media difuzează știri aberante cu scop pur propagandistic, neîncrederea se instalează statornic. 

Să pornim de la un mic detaliu. Rezultatul alegerilor prezidențiale din Austria din luna mai a fost salutat cu focuri de artificii de presa dominantă, care a sărbătorit înfrângerea neașteptată a ”populistului” sau ”extremistului ” Norbert Hofer, favoritul competiției. Dar exact aceeași presă a tratat cu mare discreție urmarea: La 1 iulie, Curtea Constituțională din Austria admitea contestația depusă de FPÖ (partidul lui Norbert Hofer), anulând alegerile prezidențiale sub suspiciune de fraudă. Voturile trimise prin corespondență (și care erau în marea lor majoritate favorabile ecologistului Alexander Van der Bellen) au fost considerate dubioase. În consecință, noi alegeri prezidențiale vor fi organizate în Austria la toamnă.

Diferența aceasta de tratament exprimă ruptura care s-a produs de multă vreme între presa și presupusul ei public. În Statele Unite prăpastia pare și mai adâncă, căci favoritul indiscutabil al majorităților populare este Donald Trump pe care presa îl prezintă în cele mai întunecate culori, acuzându-l de ”rasism”, ”sexism”, ”izolaționism” șamd. În Europa i s-ar fi spus ”extremist” și ”populist”, ceea ce reprezintă alte etichete pentru exact aceeași dezavuare.

Dar în ciuda tiradelor pline de indignare ale presei moraliste, poporul ”stupid” (cum altfel?) se încăpățânează să-l susțină pe Trump cu un entuziasm politic care în epoca noastră nu mai părea posibil. Se spune că Trump este detestat de majoritatea americanilor (sondajele dau 60%), dar în favoarea lui au votat în alegerile primare mai mulți oameni ca niciodată. Presa, care, în primăvară, nici măcar nu lua în considerare candidatura lui Trump, nu încetează să se înșele. Dar nu e vorba doar de o eroare de percepție, cum se întâmplă cu destui ziariști onești, ci de o rea intenție pusă la lucru pe scară largă.

La fel în cazul Brexitului: am aflat că britanicii sunt un popor rătăcit, indus în eroare de ”populiști” și ”demagogi”, ”rasiști” și ”xenofobi”. În fine ai spune că indignarea e sinceră și analiza aspră, pe măsura decepției. Dar, când, la numai o săptămână de la anunțarea rezultatelor, presa este inundată de știri despre cum a început economia britanică să se prăbușească, reaua credință devine evidentă. Și nu pentru că economia britanică nu s-ar putea prăbuși, ci pentru că acest lucru nu poate fi prevăzut cu doar câteva săptămâni sau luni înainte.

Problema este că lumea începe să aibă sentimentul că asistă la o scenă trucată. Când mass-media difuzează știri aberante cu scop pur propagandistic, când informații reale sunt ascunse în pagina a doua, ruptura nu mai poate fi acoperită. Neîncrederea se instalează statornic și ea riscă să afecteze și lucrurile făcute cu bună credință.

Ceea ce vedem în presă este un simptom al unei probleme mai ample. Căci aceeași prăpastie se cască între popor și guvernele sale sau partidele tradiționale. Societatea nu se mai simte reprezentată de partidele mari și caută altceva cu înfrigurare. Preocupările naționale au fost peste tot destituite ca anacronice și au fost înlocuite cu preocupări ”europene”, care par de multe ori în dezacord cu aspirațiile naturale ale oamenilor. Prin urmare popoarele și-au pierdut încrederea în guvernele lor, căci nu se mai simt reprezentate de acestea. Când cineva întreabă dacă o anumită politică poate fi adoptată, (ca de exemplu interzicerea pentru un număr de ani a exporturilor de lemn brut) i se răspunde, invariabil, că așa ceva nu va fi primi acceptul Comisiei de la Bruxelles.

S-a vorbit mult despre criza reprezentării, dar rareori am întâlnit o imagine mai clară ca aceea pe care o schițează profesorul de științe politice Pierre Manent. Într-un interviu apărut astăzi în Le Figaro, politologul francez, autorul unor cărți de referință traduse și în românește, afirmă că principala cauză este destituirea statului națiune și stilul actual al construcției europene: ”Cu cât construcția europeană avansează, cu atât resorturile vieții politice democratice sunt mai tare falsificate. Căci acestea rezidă într-un schimb moral dintre popor și guvernanți: poporul le acordă încrederea sa, iar aceștia caută să o răsplătească printr-o guvernare justă, prudentă și onorabilă. Dar atunci când între popor și guvern se interpune referința europeană, mandatul reprezentativ face loc unui mandat ideologic. Clasa politică nu mai este răspunzătoare în fața alegătorilor, ci în fața ideii de criterii europene.” În consecință, mai spune Pierre Manent, ”guvernele noastre nu ne guvernează, ci ne supraveghează”. (Le Figaro, luni 1 august 2016)

Dar, preluând în încheiere imaginea politologului francez, guvernele nu ne pot ”supraveghea” prin mijloacele lor proprii și de aceea au nevoie de o anumită presă, care să joace acest rol de moralizare perpetuă, de condamnare a ”derapajelor”, de supraveghere și de ”aducere la ordine”.  Horațiu Pepine/Deutsche Welle

Distribuie Distribuie Comentarii