Cinema-ul românesc la 25 de ani de la Revoluţie: Strălucitor peste graniţă, puţin iubit acasă
La 25 de ani de la Revoluţia din '89, cinema-ul din România este "strălucitor peste graniţă, prea puţin iubit acasă", în viziunea Irinei Margareta Nistor, şi "mai aşezat", după cum crede Tudor Giurgiu, în timp ce Andrei Ujică spune că filmul românesc de autor "este cel mai pe val din Europa".
Imediat după Revoluţia din '89, cineaştii români şi-au cerut drepturile în stradă. Astfel, în 1990, potrivit unui articol apărut în presa vremii, reprezentanţii industriei cinematografice au organizat proteste, prin care îşi făceau publice cerinţele. "După cum am relatat ieri", scria autorul materialului apărut în România Liberă, "la ora 14 urma să se declanşeze greva foamei, organizată de cineaşti. Ceea ce s-a şi întâmplat. În Piaţa Victoriei, însă... aglomeraţie mare. Şi militarii aşteptau la rând, de două zile, cu şi fără ploaie".
Astfel, cineaştii au pornit în căutarea unui alt loc pentru protest "şi, pe drum, spre Intercontinental, s-au întâlnit cu domnul Sergiu Nicolaescu, care venea din direcţie inversă". Pe pancartele cineaştilor se regăseau mesaje precum "Greva foamei pentru o cinematografie independentă", "Vrem o cinematografie fără birocraţie", "Spectatorii sprijină independenţa cinematografiei", "Să dăm şansa filmului să contribuie la renaşterea morală şi culturală a României", "Afară cu securiştii", "Musafirii şi bîtlanii oferă cel mai frumos spectacol când pleacă", "Avem ochiul format; vedem comuniştii din balcon", "Nu vrem o restructurare a vechiului comunism - Jos noul comunism", "Artiştii români nu au nevoie de comisari politici" şi "Suntem alături de muncitorii minţiţi de FSN". Greva din 1990 a continuat în faţa Ateneului Român din Bucureşti; erau "puţini, dar hotărâţi".
La 25 de ani de la evenimentele din decembrie '89 şi la 24 de ani de la greva din 1990, cinematografia română încă se luptă cu sursele de finanţare şi, poate, cu recunoaşterea pe plan intern. Generaţiile de cineaşti s-au schimbat, iar cinematografia română a cunoscut succesul şi aprecierea peste graniţă.
Cu un Cristian Mungiu care a adus în România, după '89, marele trofeu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, mult râvnitul Palme d'Or, primit pentru un film despre avorturile practicate ilegal în perioada comunistă, "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", un Cristi Puiu nominalizat la premiile Academiei de Film Europene, cu "Moartea domnului Lăzărescu", şi premiat la numeroase festivaluri, printre care cele de la Cannes, Cottbus, Chicago şi Berlin, un Adrian Sitaru, tot reprezentant al "noului val" al cinematografiei române, premiat la Locarno, Palm Springs şi Varşovia, şi un Corneliu Porumboiu, premiat cu Camera d'Or la festivalul de pe Croazetă, dar şi la alte evenimente cinematografice de profil, precum cele de la Copenhaga şi Buenos Aires, cinematografia română a căutat drumul prin care filmul să "contribuie la renaşterea morală şi culturală a României".
Criticul de film Irina Margareta Nistor, devenită celebră pentru vocea sa în perioada comunistă, când dubla filmele de pe casetele video aduse în ţară "pe sub mână", a declarat pentru MEDIAFAX că cinematografia română, la 25 de ani de la Revoluţie, este "strălucită şi strălucitoare peste graniţă, prea puţin iubită acasă".
