O serie de voievozi cu spirit „luminat” au încercat să modernizeze și să europenizeze principatele române tocmai pentru a le apropia de standardele de civilizație ale Occidentului. S-au izbit însă de conservatorismul boierimii și al Bisercii, plus de opoziția otomanilor.

Dimitrie Cantemir a fost un spirit luminist FOTO Adevărul

Principatele Române au suferit un decalaj de dezvoltare față de Occidentul european din motive felurite, de la luptele interne nesfârșite pentru tron și până la apăsătoarea dominației otomană. Au fost însă voievozi cu spirit umanist sau iluminist care au încercat să aducă modernitatea în Moldova și Valahia și implicit să reducă decalajul existent.

Un domnitor dedicat științei și învățăturii

Unul dintre cei mai importanți voievozi iluminiști ai Principatelor Române a fost Dimitrie Cantemir. Acesta s-a născut pe 26 octombrie 1673 în satul Silișteni, ținutul Fălciu, județul Vaslui de astăzi. Era din neamul Cantemireștilor, o familie de boieri provinciali care s-a ridicat prin alianțe matrimoniale. Tatăl lui Dimitrie a fost Constantin Cantemir, ajuns la un statut social aparte în urma căsătoriei cu fiice și nepoate de mari boieri sau domnitori. Printr-un concurs de împrejurări ajunge domnitor al Moldovei. Fiul său Dimitrie se va dedica total învățăturii. Alături de Ieremia Cacavela, un învățat grec, Dimitrie Cantemir va învăța greaca, latina și slavona. La vârsta de 15 ani știa 6 limbi străine și erau deja expert în retorică, logică, fizică și literatură. Spre deosebire de fii de domnitori din Principate, Dimitrie Cantemir primise o educația Occidentală. În anul 1688, tânărul prinț este trimis, drept gaj la Istambul, în locul fratelui său Antioh.

Cei trei ani petrecuți în capitala Imperiului Otoman vor însemna un nou prilej de învățare și experiență, un melanj între culturalizare și libertinaj, între patimi neîmblânzite și studiu. În 1693 se întoarce în Moldova, unde a fost numit domnitor, după moartea tatălui său. Turcii nu l-au vrut. Nu vedeau cu ochi buni orientarea sa occidentală. În plus, au primit mai mulți bani de la pretendentul său. Cu toate acestea turcii s-au gândit să-i folosească talentul extraordinar dar și pregătirea deosebită. L-au numit capuchehaie, adică ambasador la Înalta Poartă. A stat 17 ani la Istambul, timp în care a învățat și a scris.

În 1698 îi apare lucrarea”Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul.” În 1700 a scris lucrarea teologică, redactată în latină ”Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago”. În 1710 reușește să ajungă totuși domnitor al Moldovei. „Cantemir a fost trimis în Moldova, cu ordinul de a prinde pe Brâncovanu, prefăcîndu-se de prieten al său, sau în vre un alt chip, şi să’l trimită viu sau mort la Constantinopole, şi cînd va pune stăpînire pe principatul Valahiei, să ie în mîni guvernarea acelei ţări, iar pentru Moldova să propună un alt principe a cărui aprobare rămîne pastrată curţei suzerane.”, se arată în „Geschichte des osm”. Dimitrie Cantemir a încercat să modernizeze Moldova, să o scoată de sub influența otomană.

A trecut, în secret, în tabăra țarului reformator Petru cel Mare. Devenise agent rusesc. „Turcii n’au respectat tratatul încheiat de predecesorul nostru Bogdan, învoind Tatarilor a o prăda, luînd în robie pe fiii şi soţiile noastre spre a’şi face rîs de ele, sporind pe fie ce zi tributul pănă la aşa grad că au devenit cu neputinţă de răspuns, noi ne am unit cu impăratul milostiv şi credincios al Rusiei, Petru Alexievici, care au ridicat arma spre a mîntui pe creştini din jugul robiei mohametane”, scria Dimitrie Cantemir. Dimtrie Cantemir s-a ridicat fățiș împotriva turcilor, luptând alături de ruși în bătălia de la Stănilești, de pe Prut, în 1711. Petru cel Mare pierde bătălia iar Dimitrie Cantemir s-a văzut nevoit să fugă în Rusia. A ajuns un sfetnic al marelui țar și un mare reformator în spirit iluminist. Va petrece 12 ani la Sankt Petersburg și a lăsat moștenire mai multe lucrări. În anul 1714 a devenit membru al Academiei din Berlin.

Un principe aventurier și încercările sale de reformă

Un alt voievod cu vederi umaniste care a încercat să aducă progresul în Principatele Române a fost Petru Cercel, fiul lui Pătrașcu cel Bun , domnitorul Valahiei. Petru Cercel s-a născut în anul 1545 și pe la vârsta de 10 ani a fost trimis drept gaj, așa cum se obișnuia în cazul numirii domnitorilor români de către Înalta Poartă, la Istambul. După moartea tatălui său, Petru Cercel ajunge exilat pe insula Rhodos, la ordinele lui Rustem Pașa, mare dușman al părintelui său. De la 12 ani viața devenise o aventură pentru tânărul Petru. Pe la vârsta adolescenței, profitând de moartea lui Soliman Magnificul dar și de scăderea puterii lui Rustem Pașa, Petru Cercel fuge din exil și rătăcește prin Caramania, Alep și Damasc. Pe la 24 de ani încearcă, fără succes, să i-a tronul Țării Românești, și fuge de furia lui Alexandru al II lea Mircea, în Transilvania. De acolo, după încă o tentativă nereușită de a se înscăuna, ajunge în Polonia, unde se împrietenește cu un cavaler aventurieri, Albert Laski de Sieradz. Nu stă mult nici aici și pribegește mai apoi prin Europa Centrală, formându-se ca umanist și cavaler.

A trăit în Germania, Austria, Italia și în cele din urmă în Franța. Leagă o prietenie cu regele Franței, Henric al III lea de Valois. Ba chiar va dori să plece ca mercenar în Malta pentru a lupta contra turcilor. „Avea 36 de ani şi un aspect fizic foarte frumos, cu o prezenţă cu adevărat. Purta părul lung ce-i cădea pe spate, făcându-l şi mai maiestos”, scria Franco Sivori, cel care va deveni secretarul personal al lui Petru Cercel. Ajutat de regele Franței, Petru Cercel este acceptat de otomani ca principe al Valahiei. În 1538, la 38 de ani, Petru Cercel ajunge la Târgoviște.

Era un om educat, cosmopolit, un adevărat principe renascentist. „În Constantinopol, Cercel va fi învăţat carte cu profesori de seamă, iar la Rodos şi-a însuşit pe deplin limba greacă şi turcească. În pribegia lui prin Asia şi Africa îşi va fi îmbogăţit cunoştinţele cu multe alte lucruri şi îşi va fi însuşit limbile orientale. Ajuns în Transilvania, el a învăţat ungureşte, apoi în Polonia, polonă, în Germania, nemţeşte, în Italia, italieneşte, iar în Franţa, franţuzeşte, aşa încât ajunsese a cunoaşte 12 limbi străine”, se arată în lucrarea lui Ştefan Pascu „Petru Cercel şi Ţara Românească”. Ajuns pe tron acesta încearcă să modernizeze Valahia. Petru Cercel era un spirit larg, voia să introducă o sumă de inovaţii. Avea în jurul lui francezi şi italieni, cum era de pilă secretarul Berthier, care îl însoţise chiar din ordinul regelui Henric al III-lea .A făcut o serie de lucrări edilitare extraordinare. De exemplu, a adus pentru prima dată apă curentă la Târgoviște dar a ordonat și amenajarea canalizării. A ridicat un palat domnesc în stil renascentist cu grădini și plante exotice.

Dorea să introducă moda franțuzească la curtea de la Târgoviște dar și să introducă protocolul occidental. Se pregătea să facă o armată modernă, pentru acele vremuri, cu mercenari și arme de foc. A construit prima fabrică de tunuri din Valahia. A întreținut, deasemenea, legături strânse la nivel diplomatic cu statele vest-europene.

„La Târgovişte, el a înconjurat palatul domnesc cu grădini frumoase ”alla italiana” şi a făcut sere pentru plante exotice (...) viaţa şi acţiunile lui Petru Cercel sunt un adevărat model de comportament renascentist, principele valah fiind, din acest punct de vedere, un adevărat simbol renascentist al istoriei româneşti din secolul al XVI-lea”, scria Eugen Denize, în ”Italia şi italienii în cultura română”. Eforturile sale nu au fost însă pe placul turcilor dar nici al boierimii conservatoare valahe.

Faptul că a adus francezi și italieni în poziții cheie i-a nemulțumit pe marii boieri. În plus aceștia nu vedeau cu ochi buni reformele lui Petru Cercel care le-ar fi știrbit din privilegii și ar fi redus controlul asupra domniei. În plus, Petru Cercel acumulase datorii pentru înscăunare care s-au tradus în impozite mai mari. Pentru boieri și Biserică, Petru Cercel era doar un personaj excentric. A fost îndepărtat în urma comploturilor boierești. Mazilit, acesta a fugit în Transilvania. În cele din urmă va sfârși decapitat în Rhodos.