Ion Monoran rămâne eroul de necontestat din Decembrie 1989, de la Timișoara. Cum în timpul liceului nu a reușit să fugă din țară, a profitat de momentul decembrie pentru a schimba regimul.

Ion Monoran s-a născut în 18 ianuarie 1953, în satul Petroman din judeţul Timiş. În ultima clasă de liceu, Ion Monoran a fost exmatriculat, împreună cu alţi colegi, pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, conform biografiei sale.

Repercusiunile nu s-au oprit aici. A fost exclus din Uniunea Tineretului Comunist, iar dosarul de Securitate privind acest episod a fost recuperat de familie. Într-o declaraţie dată anchetatorilor, Monoran a spus că a vrut să plece din ţară pentru a călători şi pentru a scrie poezie. Ulterior, s-a angajat ca muncitor.

În decembrie 1989, dorința sa de libertate a fost mai puternică decât frica, când a oprit tramvaiele în faţa locuinţei pastorului László Tökes, îndemnând mai apoi lumea să se ridice împotriva dictaturii.

Într-un interviu acordat postului de radio Timişoara, Ion Monoran a povestit cum s-a petrecut totul.

„Ştiam încă de joi că în faţa casei lui Tokes se afla în permanenţă un grup de enoriaşi care protestau împotriva mutării pastorului din Timişoara, mutare dictată de Securitate. În dimineaţa zilei de sâmbătă, 16 decembrie, am trecut pe acolo, iar după amiaza aceleiaşi zile – era o zi senină, cum rar poţi întîlni în decembrie – la «Cina» comentam cele ce se întîmplau în Piaţa Maria.

Împreună cu tine, îţi aminteşti doar, Ioan Crăciun, Zoly Borbely, Bebe Lupşor, Traian Popa, Dan Zăgănescu, Nelu Gârba şi alţii. Pe masa noastră, sprijinit de o halbă de bere, trona unul din volumele lui Mircea Dinescu. Discutam despre laşitate şi despre nevoia de a întreprinde ceva în acele momente. Spre seară, pentru că trebuia să intru în tură, am trecut pe acasă, după care, în jur de ora 19:15, am plecat direct spre Piaţa Maria. În faţa locuinţei pastorului Laszlo Tokes se aflau în jur de 200 de persoane. I-am recunoscut pe câţiva şi, apropiindu-mă, am spus: «Avem nevoie de lideri dacă vrem să întreprindem ceva»“.

Lumea a început să se adune în jurul lor, auzind ce discută: „Am mai spus: «Priviţi geamurile din jur şi observaţi bliţurile aparatelor de fotografiat cum sclipesc. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să oprim tramvaiele. Numai cu 200 de oameni nu putem întreprinde nimic. Dacă ratăm acest moment, o să ne aştepte soarta celor de la Braşov din 1987 ». M-am apropiat de linia de tramvai şi am oprit primul tramvai. Lângă tramvai l-am observat pe Zoly Borbely hotărît, care deja trăsese pantograful tramvaiului, decuplându-l cu toate protestele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să urce în cabină, că nu i se va întîmpla nimic şi că vom lua asupra noastră întreaga răspundere. A venit un tramvai şi din sensul opus şi l-am oprit şi pe acesta. Câţiva «cetăţeni» îmbrăcaţi în civil vociferau în preajmă şi erau nemulţumiţi de acţiunea noastră. Mi-am scos legitimaţia de serviciu şi buletinul şi mi-am declinat identitatea“.

Lumea a început să se adune din ambele sensuri. Se striga «Vrem căldură!», «Vrem mâncare!» etc.

„Lasă că ai să vezi tu ce pățești, pletosule!“

La un moment dat, l-a văzut pe Dan Zăgănescu pe tampoanele unui tramvai. După ce şi-a spus numele a început să strige «Jos comunismul!», «Jos Ceauşescu!», după care Tibi Covaci a făcut acelaşi lucru, dar suit pe unul din tramvaie.

Înconjurat de puhoiul din Piaţa Maria, a spus: „Peste 30 de minute, plecăm la Comitetul Judeţean de Partid, dar nu prin centru!“. „Îmi era teamă, pe de o parte, că vom fi stopaţi de către Securitate, iar pe de altă parte voiam să evit eventualele distrugeri, ci pe la căminele studenţeşti, în speranţa că la 2000-2500 de oameni se vor mai adăuga şi grupuri de studenţi. Imediat câţiva din grupul nostru au protestat faţă de această idee, dar fără nici un efect. La 20:30 am luat-o înaintea mulţimii şi m-am oprit pe podul spre Catedrală, direcţionând lumea către Flora. La intersecţia de la ştrandul Termal am aşteptat să vină studenţii; aceiaşi «cetăţeni îmbrăcaţi în civil» au încercat să blocheze podul Michelangelo, oprind maşinile care circulau în zonă şi, la strigătele mele de a nu li se da ascultare, unul dintre ei mi-a zis: «Las că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!». Văzând că nu vin studenţii, am trecut podul şi am ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid”, a povestit Ion Monoran, într-un dialog cu George Lână la 17 decembrie 1991 şi publicat în ziarul „Timişoara”, conform mariusmioc.wordpress.com

A fost scânteia care a declanșat revolta.

După Revoluție, în anul 1990, Ion Monoran a fondat Ziarul Timişoara şi Societatea Timişoara, cea care a inițiat celebra proclamație, documentul programatic care anunţa că idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 au fost trădate şi că revoluţia trebuia să continue pe cale paşnică. Celebrul punt 8 al proclamației interzicea, prin lege electorală, dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti, timp de trei legislaturi.

A scris „Locus pericundus“, „Ca un vagabond într-o flanelă roșie“. Ion Monoran a murit la 2 decembrie 1993.