Wang Huning a modelat societatea chineză China în liniște în ultimele trei decenii, în ciuda faptului că puțini dintre conaționalii săi l-ar putea distinge față de alți intelectuali și personalități politice și filosofice ale Chinei, relatează The Spectator .

Wang Huning este privit pe scară largă ca fiind cel mai puternic intelectual din China. El a servit direct Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez sub trei lideri succesivi: Jiang Zemin, Hu Jintao și Xi Jinping. În prezent, este cel de-al cincilea membru al Comitetului permanent al Biroului Politic al celor șapte membri ai partidului comunist chinez și conduce secretariatul central, făcându-l efectiv adjunctul președintelui Xi Jinping în gestionarea afacerilor cotidiene ale partidului, scrie Reading the China Dream .

Wang Huning preferă mai mult să stea în umbră decât în lumina reflectoarelor. Fosti prieteni și colegi, îl descriu pe teoreticianul politic drept introvertit și obsesiv discret, potrivit Palladium Magazine.

Membru al Comitetului permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez (PCC), el este considerat cel mai mare teoretician ideologic al Chinei, creditat de unii semeni drept „omul ideilor” din spatele fiecărui concept politic semnat de Xi, inclusiv campanii precum „Visul Chinei”, campania anticorupție, inițiativa „Belt and Road”, o politică externă mai afirmativă și chiar „Gândirea Xi Jinping”.

Wang a câștigat astfel comparații cu figuri celebre din istoria Chinei, precum Zhuge Liang și Han Fei (istoricii îl numesc pe acesta din urmă „Machiavelli al Chinei”), care au servit în mod similar în spatele liderilor supremi drept consilieri strategici puternici și „consiglieri” – o poziție menționată în literatura chineză ca „dish”i: „Învățătorul împăratului”. O astfel de figură este la fel de ușor de recunoscut în Occident ca o eminență grise („eminență gri”), în tradiția lui Tremblay, Talleyrand, Metternich, Kissinger sau consilierul lui Vladimir Putin, Vladislav Surkov.

Ceea ce este deosebit de remarcabil la Wang este că a reușit să servească în acest rol de filosof de curte nu doar unul, ci toți cei trei lideri anteriori ai Chinei, inclusiv aflându-se în spatele politicii semnate de Jiang Zemin „Three Represents” și a lui Hu Jintao „ Societatea armonioasă”.

Credința sa de bază în întreprinderea privată dinamică, valorificată de o puternică uniune de partid și stat, a definit gândirea politică chineză. În timp ce PCC este nominal guvernat de constituția națiunii, deciziile sunt luate și legitimate prin inovații teoretice.

Marxismul și interpretările sale formează baza acestei teorii politice, dar acea bază a fost folosită în diferite momente pentru a explica necesitatea atât a colectivizării radicale, cât și a capitalismului radical.

Competența culturală

În timp ce alți adolescenți chinezi au petrecut anii tumultuoși ai Revoluției Culturale (1966-76) „trimiși în mediul rural” pentru a săpa șanțuri și a lucra la ferme, Wang Huning a studiat franceza la o școală de elită de formare în limbi străine din apropierea orașului său natal Shanghai, petrecându-și zilele citind clasici literari străini interzi, cărți asigurate de profesorii săi. Născut în 1955 într-o familie revoluționară din Shandong, era un tânăr bolnav și cărturar; acest lucru, împreună cu conexiunile familiei sale, pare să-i fi asigurat o exceptare de la munca grea, notează N.S. Lyons .

Când universitățile închise din China s-au redeschis în 1978, după începerea „reformei și deschiderii” de către succesorul lui Mao, Deng Xiaoping, Wang a fost printre primii care au susținut examenul de admitere la universitatea națională, concurând cu milioane de oameni pentru șansa de a reveni la învățământul superior. A trecut examenul cu rezultate atât de bune încât Universitatea Fudan din Shanghai, una dintre instituțiile de top ale Chinei, l-a admis în prestigiosul său program de masterat în politică internațională, deși nu a absolvit niciodată o diplomă de licență.

Lucrarea de teză pe care a finalizat-o la Fudan, care avea să devină prima sa carte, a urmărit dezvoltarea conceptului occidental de suveranitate națională din antichitate până în zilele noastre – inclusiv de la Ghilgameș până la Socrate, Aristotel, Augustin, Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Montesquieu, Hegel și Marx – și au contrastat-o ​​cu concepțiile chineze ale ideii. Lucrarea va deveni fundamentul multor teorii viitoare ale statului național și ale relațiilor internaționale.

Wang a început, de asemenea, să preia ideile a ceea ce avea să devină un alt nucleu central al activității sale de viață: necesitatea centralității culturii, tradiției și structurilor de valori pentru stabilitatea politică.

Wang a elaborat aceste idei într-un eseu din 1988, „Structura culturii politice în schimbare a Chinei”, care va deveni una dintre cele mai citate lucrări ale sale. În aceasta, el a susținut că PCC trebuie să ia în considerare urgent modul în care „software-ul” societății (cultură, valori, atitudini) modelează destinul politic la fel de mult ca „hardware-ul” său (economie, sisteme, instituții). Deși aparent o idee simplă, aceasta a fost în special o pauză îndrăzneață de la materialismul marxismului ortodox.

Examinând China în mijlocul deschiderii rapide a lui Deng către lume, Wang a perceput China drept o țară „într-o stare de transformare” de la „o economie de producție la o economie de consum”, în timp ce evoluează „de la o cultură orientată spiritual la o cultură orientată material” și „de la o cultură colectivistă la o cultură individualistă ”.

Între timp, el credea că modernizarea „socialismului cu caracteristici chinezești” lăsa efectiv China fără nicio direcție culturală reală. „Nu există valori de bază în cea mai recentă structură a Chinei”, a avertizat el. Acest lucru ar putea servi numai la dizolvarea coeziunii sociale și politice.

Acest lucru, a spus el, a fost de nesuportat. Avertizând că „componentele culturii politice modelate de Revoluția Culturală au ajuns să fie divorțate de sursa care a dat naștere acestei culturi, precum și de cererile sociale, valorile sociale și relațiile sociale” – și astfel „rezultatele adoptării marxismului nu au fost întotdeauna pozitive ”- a susținut că „din 1949 am criticat valorile esențiale ale structurilor clasice și moderne, dar nu am acordat suficientă atenție formării propriilor noastre valori de bază”. Prin urmare, „trebuie să creăm valori de bază”, a precizat Wang. În mod ideal, a concluzionat el, „trebuie să combinăm flexibilitatea valorilor tradiționale [ ale Chinei- n.r.] cu spiritul modern [atât occidental, cât și marxist – n.r.]”.

Dar în acest moment, la fel ca multe personalități dn acei ani de reformă și deschidere, el a rămas cu speranța că liberalismul ar putea juca un rol pozitiv în China, scriind că recomandările sale ar putea permite „componentele structurii moderne care întruchipează spiritul democrației moderne și umanismul să găsească sprijinul de care au nevoie pentru a prinde rădăcini și a crește”.

Acest lucru se va schima în curând.

O viziune întunecată

Tot în 1988, Wang – crescând cu o viteză fără precedent în cursa pentru a deveni cel mai tânăr profesor titular de la Fudan la vârsta de 30 de ani – a câștigat o râvnită bursă, facilitată de Asociația Americană de Științe Politice, pentru a petrece șase luni în Statele Unite. Profund curios în legătură cu America, Wang a profitat din plin, rătăcind prin țară, vizitând peste 30 de orașe și aproape 20 de universități.

Ceea ce a găsit l-a tulburat profund, schimbându-și permanent viziunea asupra Occidentului și consecințele ideilor sale.

Wang și-a înregistrat observațiile într-un memoriu care avea să devină cea mai faimoasă lucrare a sa, cartea „America Against America” din 1991. În ea, Wang se minună de taberele oamenilor fără adăpost de pe străzile din Washington DC, de criminalitatea pentru controlul drogurilor în cartierele de afroamericani sărace din New York și San Francisco și de corporațiile care păreau să se fi contopit cu responsabilitățile guvernamentale și să le fi preluat responsabilitățile. În cele din urmă, el concluzionează că America se confruntă cu un „neoprit curent interior de criză” produs de contradicțiile sale societale, inclusiv între bogați și săraci, albi și negri, puterea democratică și oligarhică, egalitarismul și privilegiul de clasă, drepturile individuale și responsabilitățile colective, tradițiile culturale și solventul modernității.

„Adevărata celulă a societății din Statele Unite este individul”, constată Wang. Acest lucru se întâmplă, explică el, deoarece celula cea mai fundamentală pentru societate, „familia, s-a dezintegrat”. Între timp, în sistemul american, „totul are o natură dublă, iar farmecul unor mari mărfuri (transformarea oricărui aspect într-un produs vandabil – n.r.) abundă. Carnalitatea, sexul, cunoașterea, politica, puterea și legea pot deveni toate ținta transformării într-o marfă”. Această „marfă, în multe feluri, corupe societatea și duce la o serie de probleme sociale grave”, mai scrie el. În cele din urmă, „sistemul economic american a creat singurătatea umană” ca fiind cel mai important produs al său, alături de o inegalitate spectaculoasă, notează N.S. Lyons . . Drept urmare, „nihilismul a devenit calea americană, ceea ce reprezintă un șoc fatal pentru dezvoltarea culturală și spiritul american”.

Mai mult, el spune că „spiritul american se confruntă cu provocări serioase” din partea noilor concurenți ideatici. Reflectând asupra universităților pe care le-a vizitat și citând în mod aprobator din „The Closing of the American Mind” de Allan Bloom, el observă o tensiune crescândă între raționalismul liberal iluminist și o „generație mai tânără [care] este ignorantă asupra valorilor tradiționale occidentale” și îi respinge în mod activ moștenirea culturală. „Dacă sistemul valoric se prăbușește”, se întreabă el, „cum poate fi susținut sistemul social?”

Odată idealist cu privire la America, la începutul anului 1989, tânărul Wang s-a întors în China și, promovat în funcția de decan al Departamentului internațional de politică al lui Fudan, a devenit un adversar de seamă al liberalizării.

El a început să susțină că China trebuia să reziste influenței liberale globale și să devină o națiune unificată cultural și încrezătoare în sine, guvernată de un partid-stat puternic și centralizat. El ar dezvolta aceste idei în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de mișcarea „neo-autoritară” a Chinei – deși Wang nu a folosit niciodată termenul, identificându-se cu „neo-conservatorii” din China. Aceasta a reflectat dorința sa de a amesteca socialismul marxist cu valorile confucianiste tradiționale chineze și gândirea politică legalistă, ideile maximaliste occidentale de suveranitate și putere ale statului și naționalismul pentru a sintetiza o nouă bază pentru stabilitate pe termen lung și o creștere a imunității împotriva liberalismului occidental.

„El a fost cel mai preocupat de întrebarea cum să gestioneze China”, își amintește un fost student Fudan, citat de Palladium Magazine. „El a sugerat că este necesar un stat puternic și centralizat pentru a menține această societate unită. A petrecut fiecare noapte în biroul său și nu a făcut nimic altceva”.

Momentul lui Wang nu ar fi putut fi mai favorabil. La doar câteva luni după întoarcerea sa, contradicțiile emergente ale Chinei au explodat sub formă de proteste studențești în Piața Tiananmen. După ce tancurile au zdrobit visele democrației liberale care încolțeau în China, conducerea PCC a început să caute disperat un nou model politic care să asigure regimul. Curând s-au întors spre Wang Huning.

Când Wang a câștigat aprecieri naționale conducând o echipă de dezbatere universitară la o victorie într-o competiție internațională din Singapore în 1993, el a atras atenția lui Jiang Zemin, care devenise lider de partid după tragedia de la Tiananmen. Wang, după ce a învins Universitatea Națională din Taiwan, susținând că natura umană este în mod inerent malefică, a prefigurat că „deși civilizația modernă occidentală poate aduce prosperitate materială, aceasta nu duce neapărat la îmbunătățirea caracterului”. Jiang l-a preluat pe Wang din universitate și, la vârsta de 40 de ani, i s-a acordat o funcție de conducere în secretariatul Biroului central de cercetare a politicii PCC, punându-l pe o cale interioară în cele mai înalte eșaloane ale puterii.

Coșmarul lui Wang Huning

Pe măsură ce politica americană din 2020 a președintelui Donald Trump devenea din ce în ce mai tumultoasă, poporul chinez a început să apeleze la „America Against America” de Wang, pentru răspunsuri, iar când o mulțime a asaltat clădirea Capitolului SUA la 6 ianuarie 2021, cartea a zburat de pe rafturi.

Dar este puțin probabil ca Wang să savureze aclamarea, fiindcă cea mai gravă frică a sa a devenit realitate: „neopritul curent interior de criză” pe care l-a identificat în America pare să fi sărit cu succes în Pacific. În ciuda succesului său și al lui Xi în suprimarea draconiană a liberalismului politic, multe dintre aceleași probleme pe care Wang le-a observat în America au apărut totuși pentru a distruge China în ultimul deceniu, deoarece țara a îmbrățișat progresiv un model economic capitalist mai neoliberal.

„Socialismul cu caracteristici chineze” a transformat rapid China într-una dintre cele mai inegale societăți din lume.

Categoria cea mai bogată a țării, 1% din populație, deține acum în jur de 31% din bogăția țării (nu departe de 35% din SUA). Dar majoritatea oamenilor din China rămân relativ săraci: aproximativ 600 de milioane încă subzistă cu un venit lunar mai mic de 1.000 de yuani (155 de dolari) pe lună.

Între timp, giganții tehnologiei chineze au stabilit poziții de monopol chiar mai robuste decât omologii lor din SUA, adesea cu cote de piață de aproape 90%.

Și pe măsură ce tinerii s-au adunat în metropole urbane pentru a căuta un loc de muncă, regiunile rurale au fost secate și lăsate în decădere, în timp ce secole de viață comunitară extinsă de familie au fost răsturnate într-o generație, lăsând bătrânii să se bazeze pe stat pentru îngrijiri marginale.

Simțindu-se singuri și incapabili să avanseze într-o societate consumistă nemiloasă, tinerii chinezi descriu din ce în ce mai mult existența într-o stare de disperare nihilistă încapsulată de termenul de argou online neijuan („involuție”), care descrie o „întoarcere spre interior” a indivizilor și a societății datorită un sentiment predominant de a fi blocați într-o cursă drenantă în care inevitabil toată lumea pierde.

În acest mediu, rata fertilității Chinei s-a prăbușit la 1,3 copii pe femeie începând cu 2020 – sub Japonia și numai peste Coreea de Sud, fiind cea mai mică din lume – plonjând viitorul său economic în criză.

Deci, în timp ce americanii au renunțat astăzi la vechiul vis de liberalizare a Chinei, ar trebui să arate puțin mai aproape. Este adevărat că China nu a liberalizat niciodată de la distanță – dacă considerați că liberalismul este totul despre alegeri democratice, o presă liberă și respectarea drepturilor omului. Dar mulți gânditori politici ar susține că există o definiție mai cuprinzătoare a liberalismului modern decât atât. În schimb, ei ar identifica telosurile esențiale ale liberalismului ca fiind eliberarea individului de toate legăturile care îi limitează, cum ar fi locul, tradiția, religia, asociațiile și relațiile, împreună cu toate limitele materiale ale naturii, în căutarea autonomiei radicale a modernului „consumator”.

Din această perspectivă, China a fost pe deplin liberalizată, iar imaginea a ceea ce se întâmplă cu societatea chineză începe să semene mult mai mult cu coșmarul lui Wang despre o cultură liberală consumată de individualism.

Marele Experiment

În acest context, Wang Huning pare să fi câștigat o dezbatere de lungă durată în cadrul sistemului chinez despre ceea ce este necesar pentru ca Republica Populară Chineză să reziste. Epoca toleranței pentru liberalismul economic și cultural fără restricții din China s-a încheiat.

Potrivit unei relatări scurte a unuia dintre vechii săi prieteni, Xi s-a trezit, la fel ca Wang, „respins de comercializarea atotcuprinzătoare a societății chineze, cu deținătorii de noi bogății, corupție oficială, pierderea valorilor, demnității și respectului și alte „rele morale” precum drogurile și prostituția”. Wang pare să-l convingă acum pe Xi că nu au de ales decât să ia măsuri drastice pentru a îndepărta amenințările existențiale la adresa ordinii sociale generate de capitalismul liberal și economic în stil occidental – amenințări aproape identice cu cele care flagelează SUA.

Această intervenție a luat forma campaniei de prosperitate comună, Xi declarând în ianuarie că „nu trebuie să permitem ca diferența dintre bogați și săraci să se extindă”, avertizând că „realizarea prosperității comune nu este doar o problemă economică, ci de asemenea, o problemă politică majoră legată de fundamentele de guvernare ale partidului”.

Acesta este motivul pentru care investigațiile anti-monopol au lovit firmele tehnologice de top din China cu miliarde de dolari în amenzi și restructurări forțate, iar noile reguli stricte privind datele au restrâns companiile chineze de internet și social media.

Acesta este motivul pentru care IPO-urile record au fost suspendate și corporațiile au primit ordin să îmbunătățească condițiile de muncă, cerințele de ore suplimentare devenind ilegale. Acesta este motivul pentru care guvernul a omorât sectorul privat peste noapte și a limitat creșterea prețurilor de închiriere a proprietăților. De aceea, guvernul a anunțat că „veniturile excesiv de mari” vor fi „ajustate”.

Scopul „transformării profunde” a lui Xi este de a se asigura că „piața culturală nu va mai fi un paradis pentru starurile sissy (de exemplu – bărbați feminizați), iar știrile și opinia publică nu vor mai fi în poziția de a se închina culturii occidentale”.

În cele din urmă, campania reprezintă triumful și teroarea lui Wang Huning. Sunt treizeci de ani de când gândirea sa despre cultură este manifestată în politică.

Oricum ar fi, lumea noastră asistă la un mare experiment care este acum în desfășurare: China și Occidentul, care se confruntă cu probleme societale foarte similare, au început acum, datorită lui Wang Huning, abordări radical diferite de abordare a acestora. Și cu faptul că China concurează din ce în ce mai mult cu Statele Unite pentru o poziție de conducere geopolitică și ideologică globală, concluzia acestui experiment ar putea să modeleze viitorul global al guvernării pentru secolul următor. (Foto: Xinhua/Gao Jie via Agerpres)

Distribuie Distribuie Comentarii