Haiducii au fost promovați în literatura populară drept apărători ai celor săraci, eroi care răzbunau nedreptăților comise de asupritorii vremii. În realitate, majoritatea haiducilor erau foști mercenari care ajungeau să prade la drumul mare.

Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au reprezentat o perioadă de aur a haiduciei în Țările Române , dar cu precădere în zona Olteniei, acolo unde au trăit cei mai faimoși haiduci - precum Iancu Jianu, Andrei Popa, Toma Alimanu, Radu Ursan sau Popa Șapcă.

Figura haiducului a fost puternic idealizată și romanțată în cultura românească, atât prin baladele populare, dar mai ales în perioada comunistă, atunci când haiducul devine un exponent al „luptei de clasă“, apărător al săracilor și răzbunător al nedreptăților comise de boieri sau de chiaburi în general.

În realitate, haiducii erau, de multe ori, departe de imaginea idealizată creată de legende și propagandă. Cei mai mulți erau efectiv tâlhari la drumul mare, care jefuiau pe oricine deținea bunuri.

Ideea că jefuiau mai ales pe bogați era justificată din punct de vedere logic: nu prea aveau ce lua de la țăranii săraci - și îi preferau mai ales pe cei din clasa de mijloc, în special pe negustori. Nu se dădeau în lături să ucidă și destui oameni de rând dacă le stăteau în cale.

Haiducul, de la mercenar medieval la hoț de codru

Haiducii au fost la origine ciobani și văcari - sau mai precis angajați înarmați care supravegheau turmele în drumurile lor către târguri sau în transhumanță. Evident, lucrau pentru mari proprietari de vite sau nobili care-și permiteau plata unor astfel de ciobani-înarmați. De obicei mânau cirezile de vite dinspre zona Transilvaniei către marile târguri ale Europei Centrale.

De altfel numele de haiduc vine din limba maghiară și înseamnă „hăitaș“. Viața grea de paznic de vite, cu multe provocări, de la atacuri ale animalelor sălbatice și până la atacuri ale cetelor de tâlhari, a călit acești hăitași și i-a deprins cu folosirea armelor.

Haiducii erau prezenți atât în zona transilvană și maghiară, dar și în toată zona balcanică.

Atunci când nu mai aveau turme de mânat, se angajau ca mercenari în serviciile principilor sau diferiților feudali, ca trupe neregulate, specializate mai ales pe hărțuirea inamicului, jefuirea satelor inamice sau efectiv ca forță de intimidare asupra populației locale, în serviciul seniorului. „Aceşti oameni erau haiducii, hăitaşii de animale. Erau înarmaţi, nu aveau prea multă şcoală, iar când deveneau şomeri puteau fi angajaţi ca mercenari“, precizează istoricul Lukács József pentru ”Historia”.

Odată cu trecerea timpului și priceperea tot mai mare dobândită în meseria armelor, acești hăitași renunță definitiv la mânatul vitelor și devin grupări militare, conduse de un căpitan, specializați mai ales în războiul de gherilă și război neconvențional. Erau echipați ușor, fără prea multă protecție, bine înarmați, dar renumiți pentru acțiunile rapide, în forță, uneori renumite pentru cruzime.

De exemplu, principele Transilvaniei, Ștefan Bocskay i-a folosit pe acești haiduci pentru a-l detrona pe regele Ungariei. Tradiția haiducilor înflorește în Balcani, începând cu Evul Mediu, dar îi găsim ca trupe și în armatele Poloniei, Ungariei sau Serbiei.

Unul dintre cei mai faimoși haiduci balcanici este Baba Novac, cel care a luptat și alături de Mihai Viteazul. Era de origine din Timocul sârbesc și era un luptător anti-otoman renumit.

De altfel, majoritatea haiducilor balcanici, sud-dunăreni, erau consacrați ca luptători de gherilă împotriva stăpânirii otomane.

La rândul său, domnitorul moldovean Ieremia Movilă are un corp de haiduci format după model polonez.

Alți pretendenți la tron, de prin Principatele Române, se foloseau de haiduci pentru a-și învinge adversarii.

Culmea, deși s-a popularizat imaginea haiducului călare, aceștia au fost la începuturi trupe de infanterie.

Haiducii cu ștaif versus hoții de codru

Există o oarecare diferențiere între haiducii-mercenari sau trupe neregulate și haiducii - ziși și lotrii, adică hoții la drumul mare.

Primii, haiducii-mercenari, au o experiență militară destul de importantă, participând la campanii militare în toată regula și având ca obiective și lupta contra stăpânirii otomane îndeosebi.

De cealaltă parte, haiducii-lotrii, erau oameni care proveneau din clasele de jos, fără pregătire militară și care operau ca niște tâlhari organizați, atacând pe orice persoană de la care puteau lua bunuri sau bani.

Din prima categorie, a haiducilor-militari fac parte câteva personaje faimoase. Este vorba în primul rând despre Iancu Jianu, un haiduc-boier din zona Caracal, Olt. Părinții săi erau mici boieri și i-au oferit o educație aleasă. Era pasionat de arme și călărie devenind la vârsta maturității un căpitan de haiduci, la apogeul carierei sale ajungând să conducă 3000 de oameni, cu trei tunuri.

Iancu Jianu era mai mult un luptător anti-otoman participând la atacul asupra Vidinului și Plevnei în anul 1809. Campania sa în fruntea haiducilor a fost de poveste. A reușit să-l ucidă pe pașa din Vidin și a incendiat raiaua de la Turnu. În țară, el se ridică împotriva marilor boieri, cei care sprijineau mai ales regimul fanariot.

Ce l-a determinat să plece în haiducie este un adevărat mister, cel mai probabil o crimă îndreptată împotriva unui zapciu pentru nerespectarea cuvântului dat.

În orice caz, Iancu Jianu face ocnă, este salvat de la moarte în repetate rânduri, evadează și în cele din urmă se aliază și cu Tudor Vladimirescu, participând la acțiunile sale militare. Iancu Jianu sfârșește pașnic, după ce a renunțat la viața de haiducie.

De altfel, din ceata lui Iancu Jianu se desprins o suită întreagă de haiduci legendari, care după despărțirea de căpitanul lor (Iancu Jianu) își fac propriile cete. Sunt, la fel ca Iancu Jianu, oameni cu experiență militară, deși de origine umilă. Toți au participat la campaniile sud-dunărene, în special asupra Vidinului, Plevnei și raialei de la Turnu.

Activitatea lor era amestecată, de la hoții la drumul mare și până la mercenariat anti-otoman. Sunt genul de haiduci care dau numai lovituri mari, pe bani mulți, preferând negustorii bogați, boierii sau poștalioanele domnești care cărau sume mari de bani, din biruri.

Din această categorie de haiduci fac parte și: Ene Hăuțu, haiduc din ceata lui Jianu, care va participa la revoluția lui Tudor Vladmirirescu, dar și la Revoluția din 1848; faimosul Andrii Popa, fost ortac al lui Jianu, participant la luptele de la Vidin și Plevna, transformat în hoț la drumul mare, după despărțirea de fostul căpitan; dar și Anghel Șapte Cai care opera în pădurea de la Strehareț. Acesta din urmă a inspirat seria de filme cu haiduci din perioada comunistă și a fost de asemenea om din ceata lui Iancu Jianu, participant la campania anti-otomană de la sud de Dunăre. La fel ca Andrii Popa, după despărțirea de Jianu, Anghel s-a apucat de furat la drumul mare prin zona Olteniei.

Tâlharii la drumul mare confundați cu haiduci

Pe lângă acești haiduci-militari care ajungeau în lipsă de ocupație și venituri și hoți la drumul mare, exista și categoria haiducilor-lotri. De fapt era vorba despre tâlhari în adevăratul sens al cuvântului, confundați de oamenii de rând cu haiducii autentici.

Acești lotri, cărora li se spunea eronat, tot haiduci, erau de fapt bandiți care nu aveau crezuri politice și nici nu erau campioni ai ordinii sociale. Erau efectiv bandiți la drumul mare care nu cruțau pe nimeni.

„Pentru omul din popor, haiducii acelor vremuri erau tâlharii înarmaţi, organizaţi în bande. Nu erau nicidecum <campioni ai luptei sociale> sau naţionale, nu erau apărători ai ţăranilor. Amintirea lor a rămas însă în veacurile următoare, bandele înarmate conduse de căpitani au fost numite tot <haiduci>. Abia în secolul fanariot, cultura populară a operat diferenţierea între tâlharul ordinar şi adevăratul haiduc, deşi o astfel de departajare nu se poate face cu acurateţe nici astăzi”, se arată în cartea „Tâlhari și haiduci în lumea veche românească”, de Daniel Dieaconu și Mirela Topoliceanu.

De altfel, Principatele Române aveau o mare problemă cu acești tâlhari. Drumurile principale treceau prin păduri și zone pustii, unde operau aceste cete de lotrii, cărora oamenii din popor le mai ziceau și „haiduci“.

„Am intrat în Moldova, unde, ca urare de bun venit, am fost înconjurat în mijlocul unei păduri de hotar de şase ucigaşi unguri şi moldoveni, scăpând cu viaţă după mai multe rugăminţi, mi s-au luat 60 de ducaţi ungureşti de aur şi toate veşmintele mele turceşti, lăsându-mă gol de tot”, preciza William Lithgow după ce a trecut din Transilvania în Moldova, în anul 1616.

„Că se făcuseră tâlhari nu numai de oaste leşască, ci din munţii ungureşti, de jăcuiau mănăstirile şi alţii dinspre Bugeacu. Încotro căutai, tot de tâlhari dai. Atunci, mulţi locuitori şi giupânese, săracii, şi-au lăsat casăle şi-au fugit în Ţara Muntenească de răul tâlhăretului”, scria și Miron Costin, despre situația din țara Moldovei, în secolul al XVII-lea, și de răul pe care-l produceau lotrii.

Oltenia, de asemenea, în secolul al XVIII-lea, a devenit o patrie a tâlharilor la drumul mare.

Pavel Lotru era celebru pe acestea meleaguri, renumit că a furat impozitele habsburgilor strânse din toată zona Ungariei, Croației și Transilvaniei. Caravana austriacă a fost prinsă atunci când aduna impozitele din Oltenia, aflată pe atunci, pentru o scurtă vreme, sub stăpânire habsburgică. De altfel și mulți dintre haiducii-militari, inclusiv din oastea lui Jianu, au trecut după campaniile anti-otomane, la hoții la drumul mare.