Ţăranul Ion Roată a intrat în legendă. El a jucat un rol important în înfăptuirea Unirii sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, fiind ales deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei. Inspirat de povestea lui, Ion Creangă l-a făcut personaj de poveste.

Un țăran din satul Câmpuri din fostul județ Putna (Vrancea) este, după domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cea mai emblematică imagine a Micii Uniri din anul 1859.

Ion Roată s-a născut în anul 1806 într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor.

Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei.

Scandalul din Divan

Ion Roată a fost cel care a adus în Divan, în 1857 , „Propunerea deputaţilor săteni“, o jalbă în care erau descrise suferinţele ţărănimii din Moldova care dorea împroprietărirea clăcaşilor. Roată era primul semnatar al documentlui care a stârnit mare scandal în Divan.

După închiderea şedinţelor Divanului, din cauza atitudinii sale ostile împotriva boierimii a căzut în dizgraţia autorităţilor. A fost considerat „stricător al ordinei publice“ şi a fost arestat de Poliţia Iaşi. A fost eliberat „pe chezăşia judeţului şi a locuitorilor din satul Câmpurile“.

Eliberarea sa se făcuse cu condiţia să nu se mai implice în activităţile divanului. Persecutat de autorităţi şi hulit de boieri, Ion Roată a fost nevoit să-şi părăsească satul natal şi s-a mutat la Gura Văii.

Ion Creangă: „Avea gâdilici la limbă“

Țăranul din Putna a dovedit că nu este cu nimic mai prejos de ceilalţi aleşi şcoliţi. „Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său”, îl descrie Ion Creangă pe ţăranul Ion Roată.

Casa memorială Ion Roată

În centrul satului Câmpuri, pe partea stângă a șoselei se află Casa Memorială „Ion Roată”, amenajată de Muzeul Vrancei. Este o casă simplă, țărănească, în care a locuit timp de mai mulți ani deputatul pontaș Ion Roată. Casa a fost organizată muzeistic la 24 Ianuarie 1959, când s-au împlinit 100 de ani de la Unirea Principatelor Române.

În interiorul încăperilor se află un mobilier țărănesc, obiecte gospodărești și personale ce i-au aparținut lui Ion Roată. De asemenea, sunt expuse fotografii și documente despre viața lui Ion Roată și lupta lui ca deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei.

După Unire, se implică în viața comunei, este ales în județul sătesc, unde militează pentru înființarea școlii în localitate, iar în anul 1878, Mihail Kogălniceanu îl decorează cu ordinul „Steaua României”.

Moț Ion Roată si Vodă Cuza, de Ion Creangă

Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roata, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Si mos Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forascu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujba bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţică de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire! Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Si din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, islicări, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; da, învăţaţi nu-s?…

Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni sminţiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate ca şi unii şi alţii erau pentru „Unire”. Numai atâta, că bătrânii voiau „Unire” cu tocmală, iar tinerii „Unire” fără socoteală, cum s-a şi făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forascu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că „umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul”; ba că „face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi”, căci, „dacă n-ai carte, n-ai parte”, scurtă socoteală; ba că, „de când cu străinatatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopşeşte şi-i tuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!” Ba că „vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale”; ba că „vorba multă, sărăcia omului”, şi, dacă li-i treabă de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dintii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă… Si iacă aşa cu de-alde cuconul Alecu Forascu.

Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iacă şi moş Ion Roată sare cu gura:

– Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!

Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:

– Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu… Auzi obraznicie! Tu… cu optzeci de mii de falci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!…

Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:

– Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, că răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră deatâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Si mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbraţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti… şi tot noi cei horopsiţi!

– Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forascu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!

La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată. În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat „Unirea”, şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o multime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Si, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.

– He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ti-a făcut cineva vrun neajuns?

Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia. Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:

– Spune, mos Ioane, din gură ce ai de spus, ca mai bine am să înţeleg! Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:

– Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de „ad-hoc”, n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană si prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.

Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Si aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au facut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Si astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, caişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Si boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Si cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!

Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Si când a isprăvit vorba, vodă i-a pus doua fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

– Tine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci „El nu bate cu ciomagul”.

Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:

– Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?

– Cu ruşinea, iacă aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.