Cu toate că Lise Meitner a dezvoltat teoria fisiunii nucleare, procesul care a stat la baza fabricării bombei atomice, meritele nu i-au fost recunoscute. A fost nominalizată de 46 de ori pentru premiul Nobel, atât în domeniul fizicii, cât și în cel al chimiei, dar nu a câștigat niciodată, relatează NY Times.

În „Oppenheimer", filmul biografic de mare succes, există o scenă remarcabilă în care Luis Alvarez, un fizician de la Universitatea din California, Berkeley, citește un ziar în timp ce este tuns. Subit, Alvarez se ridică de pe scaun și pornește în fugă pentru a-l găsi pe colegul său, fizicianul J. Robert Oppenheimer.

„Oppie! Oppie!", strigă Alvarez. „Au reușit. Hahn și Strassmann în Germania. Au divizat nucleul de uraniu. Au divizat atomul”, l-a anunțat fizicianul pe J. Robert Oppenheimer.

Este vorba despre doi chimiști germani, Otto Hahn și Fritz Strassmann, care, în anul 1939, au realizat, fără să-și dea seama, o demonstrație de fisiune nucleară, adică scindarea unui atom în două elemente. Descoperirea a fost esențială pentru Proiectul Manhattan , inițiativa condusă de Oppenheimer cu scopul de a dezvolta primele arme nucleare.

Doar că scena nu este în totalitate completă, spre nemulțumirea unor oameni de știință. Un personaj important lipsește din peisaj: Lise Meitner, un fizician care a lucrat îndeaproape cu Hahn și a dezvoltat teoria fisiunii nucleare.

În urma lansării celui de-al doilea dispozitiv atomic la Nagasaki, presa americană a numit-o „mama bombei atomice”, o titulatură pe care a respins-o cu vehemență.

Hahn a fost singurul care a primit Premiul Nobel pentru fisiunea nucleară. Conform Marissei Moss, autoarea unei cărți publicate recent despre Meitner, în discursul său, el a folosit un termen german care înseamnă „asistent sau angajat", pentru a se referi la Meitner. „Sau, în cel mai bun caz, un coleg de muncă", a notat ea.

În urmă cu un an, Moss a răscolit arhiva lui Meitner din cadrul Universității din Cambridge. Din acel moment, ea a tradus sute de scrisori dintre Meitner și Hahn, redactate în limba germană, despre care spune că oferă o perspectivă mai bine conturată asupra destrămării relației lor. Această perspectivă pune la îndoială, de asemenea, o altă perspectivă conform căreia Meitner a acceptat rezultatul Premiului Nobel fără resentimente.

Conform lui Moss, excluderea a fost mai mult decât o simplă problemă legată de gen. „Este ușor să spui că nu a primit premiul pentru că este femeie", a declarat ea. „Nu te gândești că o femeie va face tam-tam în legătură cu anumite lucruri", a mai precizat Moss.

Ea este convinsă, totodată, că în joc a fost și originea lui Meitner: „În acest caz, a fost pentru că era evreică".

A spart „barierele”

În anul 1947, Meitner i-a scris nepotului său, Otto Robert Frisch , un fizician evreu care a contribuit, la rândul său, la descoperirea fisiunii nucleare: „Știu că atitudinea sa a contribuit la decizia comitetului Nobel de a nu ne acorda premiul", a scris ea referindu-se la Hahn, într-o scrisoare tradusă de Moss. „Însă acestea sunt lucruri pur private pe care nu vrem să le facem publice", se mai arată în aceeași scrisoare.

Săptămâna Premiilor Nobel este un moment în care comunitatea științifică celebrează cele mai mari realizări dar și, din ce în ce mai mult, analizează inadvertențele și nedreptățile. Lise Meitner este una dintre multele femei din domeniul științei care nu au fost recompensate pentru contribuția lor. Un alt exemplu grăitor este cel al chimistei Rosalind Franklin, care a contribuit la înțelegerea structurilor moleculare ale ADN-ului în 1953.

„Există sute, dacă nu mii, de femei care au realizat lucruri mărețe în domeniul științei și care nu au fost apreciate în timpul vieții lor", a spus Katie Hafner, gazda podcastului „Lost Women of Science". De curând, Hafner a realizat un episod în două părți despre Meitner, iar cea de-a doua parte se deschide cu scena fatidică cu Oppenheimer. Spre deosebire de alte personalități din podcastul său, Hafner a declarat: „Lise Meitner nu este pierdută". Dar, a precizat ea, „este neînțeleasă”.

Încă de la început, Meitner a spart „barierele”. Născută în luna noiembrie a anului 1878, la Viena, a început să studieze fizica în particular, fiindcă femeile din Austria nu aveau voie să urmeze o facultate până în 1897. În anul 1901, s-a înscris la școala postuniversitară din cadrul Universității din Viena, iar cinci ani mai târziu, a devenit doctor în fizică, fiind doar a doua femeie de la aceeași universitate care reușea acest lucru.

Ulterior, și-a continuat studiile la Universitatea din Berlin și a început să frecventeze cursurile predate de Max Planck, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1918, care, în general, nu permitea femeilor să participe la cursurile sale.

La Berlin, Meitner l-a cunoscut și pe Otto Hahn, un chimist care avea aproximativ vârsta ei și care era mai progresist în ceea ce privește colaborarea cu femeile. Hahn era dornic să lucreze cu Meitner, întrucât fizicienii aveau tendința de a înțelege mai bine radioactivitatea, energia emisă de nucleele instabile, decât chimiștii. Însă, ca femeie, Meitner nu era lăsată să intre în laboratorul lui Hahn, care se afla la etaj. Așa că a lucrat, fără să fie plătită, la subsol.

În anul 1912, Meitner și Hahn s-au mutat la Institutul de Chimie Kaiser Wilhelm. Au descoperit împreună un nou element, numit protactiniu. Atunci când bărbații de la Institut au fost trimiși pe front în timpul Primului Război Mondial, Meitner a primit propriul laborator de fizică și titlul de profesor, o poziție care i-a oferit recunoaștere și independența de a-și continua propriile cercetări.

„O serie de coincidențe neobișnuite”

Antisemitismul era în creștere, iar în 1933 Adolf Hitler a fost numit cancelar al Germaniei. Mulți oameni de știință evrei au părăsit țara, dar Meitner a rămas, fiind puțin protejată de cetățenia sa austriacă și dornică să se agațe de rara oportunitate pentru o femeie de a efectua cercetări științifice.

„Iubesc fizica din toată inima", mărturisea ea într-o scrisoare către un prieten. „Cu greu îmi pot imagina că nu face parte din viața mea”, a mai scris Meitner.

În anul 1938, Germania a invadat Austria, ceea ce a făcut ca Meitner să fie supusă în totalitate regimului nazist. Ea a ales să fugă. Niels Bohr, laureat al premiului Nobel pentru fizică, a aranjat ca ea să fugă cu trenul.

Meitner a ajuns în cele din urmă în Suedia, devastată de faptul că a trebuit să lase în urmă munca vieții sale și îngrijorată de siguranța familiei sale.

A continuat să colaboreze cu Hahn prin poștă. El făcea experimente, iar ea interpreta rezultatele pe care el nu le înțelegea. Un rezultat i-a uimit pe amândoi: Când atomii de uraniu erau bombardați cu neutroni, neutronul ar fi trebuit să fie absorbit și un electron eliberat, creând un element mai greu. În schimb, Hahn a găsit bariu, un element mult mai ușor. Cei doi au fost derutați.

Descoperirea era în afara expertizei lui Hahn. „Poate că puteți veni cu un fel de explicație fantastică", a scris el într-o scrisoare către Meitner, tradusă de Ruth Lewin Sime, chimist la Sacramento City College, care a publicat o biografie a lui Meitner în 1996. „Dacă există un lucru pe care l-ați putea propune și pe care l-ați putea face public, atunci ar fi totuși, într-un fel, munca noastră, a celor trei!”, se mai arată în scrisoarea lui Hahn.

Hahn și colegul său, Fritz Strassmann, au trimis rezultatele spre publicare în luna decembrie a anului 1938. „S-ar putea să existe o serie de coincidențe neobișnuite care să ne fi dat indicații false", au scris ei în germană.

Meitner nu a fost inclusă ca autor și nici nu a fost menționată contribuția ei la lucrare.

„Tu ai fost singura care a aflat totul imediat”

În Suedia, Meitner a analizat rezultatele împreună cu Frisch, nepotul ei fizician. Într-o zi de iarnă, își amintește Frisch într-o carte de memorii, au făcut o plimbare, oprindu-se în cele din urmă să se așeze pe un trunchi de copac și să facă calcule pe niște bucăți de hârtie.

Aceștia au constatat că uraniul era extrem de instabil și că se putea diviza la impactul cu un neutron, de exemplu. Aceste fragmente ar fi explodat violent. Dacă unul dintre aceste fragmente ar fi fost bariu, s-a gândit Meitner, celălalt ar fi trebuit să fie un alt element ușor numit kripton. Ea a calculat energia care a generat explozia folosind faimoasa ecuație a lui Einstein, E = mc².

Hahn și Strassmann au divizat atomul.

„Am citit și am analizat cu mare atenție lucrarea dumneavoastră", i-a scris Meitner lui Hahn în luna ianuarie a anului 1939. „Poate că este posibil din punct de vedere energetic ca un nucleu atât de greu să se descompună", a mai adăugat ea. Într-o altă scrisoare, ea și-a exprimat dezamăgirea de a fi absentă: „Chiar dacă stau aici, sunt totuși fericită pentru aceste descoperiri minunate".

În ediția din februarie 1939 a revistei Nature, Meitner și Frisch au publicat interpretarea teoretică a rezultatelor lui Hahn și Strassmann. Frisch și Meitner au realizat experimente pentru a-și testa ipoteza. În săptămânile următoare, au publicat alte două lucrări cu rezultatele, care reprezentau prima confirmare din punct de vedere fizic a ceea ce Frisch a numit „fisiune nucleară".

Ulterior, între Meitner și Hahn au apărut neînțelegerile. Hahn a crezut că aceasta era supărată că el a publicat lucrarea fără ea. „Ce altceva aș fi putut face?", i-a scris el lui Meitner. „Credeți-mă, ar fi fost preferabil pentru mine dacă am fi putut să lucrăm în continuare împreună și să discutăm lucrurile așa cum o făceam înainte!”, a mai adăugat el.

În plus, Hahn a fost criticat pentru că a lucrat cu un om de știință evreu. „Nu dau prea multă importanță acestor lucruri, desigur, dar nu am vrut să le mărturisesc domnilor că tu ai fost singura care a aflat totul imediat", i-a scris lui Meitner în 1939.

„A fost foarte, foarte rănită"

Mai târziu, în același an, Germania a invadat Polonia. Începuse cel de-al Doilea Război Mondial. Și a început „cursa” pentru fabricarea unei bombe atomice.

S-a răspândit vestea despre fisiunea nucleară. Deși un singur atom divizat nu producea suficientă energie pentru a fi utilizat într-o armă, unii au presupus că o reacție în lanț ar putea fi suficientă. Bombardarea uraniului cu neutroni nu numai că a produs elemente mai ușoare, dar a creat și mai mulți neutroni. Dacă acei neutroni se intersectau cu mai mult uraniu, reacția se putea menține de la sine.

Guvernul american a creat Proiectul Manhattan pentru a dezvolta o astfel de armă. Mulți dintre colegii lui Meitner, printre care Frisch și Bohr, au fost implicați. Einstein nu s-a implicat, deși îi scrisese o scrisoare președintelui Franklin D. Roosevelt în care îl îndemna să obțină uraniu și să finanțeze experimentele de reacție în lanț.

Deși fusese invitată, Meitner a refuzat să se alăture. „Nu vreau să am nimic de-a face cu o bombă!", a declarat ea. În 1945, după ce bombele atomice au fost lansate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, ceea ce a dus la sfârșitul războiului, unele articole apărute în presă susțineau că Meitner ar fi scos ilegal secretul de fabricație al armei din Germania nazistă. Ea a respins afirmațiile: „În America știți mult mai multe despre bomba atomică decât mine", a declarat ea pentru The New York Times în 1946.

În 1945, Hahn a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Chimie din 1944, cu un an întârziere, pentru descoperirea fisiunii nucleare. Meitner și Frisch au fost, totodată, nominalizați în acel an pentru Premiul pentru Fizică. Însă doar Hahn a câștigat.

Informațiile legate de deliberările pentru Premiul Nobel rămân secrete timp de 50 de ani de la acordarea premiului. După ce documentele care au însoțit victoria lui Hahn au fost făcute publice, istoricii din domeniul științei au publicat o analiză a deliberărilor în Physics Today în 1997. „Nimic din toate acestea nu au supărat-o pe Meitner", au scris aceștia. „Ea s-a plâns foarte puțin și a iertat foarte mult", au mai punctat ei.

Hafner nu este de acord cu această poziție. „Cine va spune: Hei, eu sunt supărată?", a spus ea. „Care sunt aspectele pozitive ale acestui lucru?"

„A fost foarte, foarte rănită", a spus Moss despre Meitner, atât de lipsa de apreciere, cât și de loialitatea pasivă pe care a simțit-o Hahn față de Germania.

„Ar fi trebuit să primească Premiul Nobel”

„Mi-a fost destul de clar că Hahn nu era deloc conștient de comportamentul său neprietenos", i-a scris Meitner unui prieten în 1946. „Firește, timpul petrecut împreună cu el a fost oarecum dureros, dar eram pregătită pentru asta și m-am ținut tare, fără să aduc în discuție nicio conversație personală”, a mai precizat ea.

Meitner a fost nominalizată încă o dată pentru Premiul Nobel pentru Fizică în 1946. Potrivit autorilor articolului din Physics Today, comitetul Nobel a argumentat că era o „tradiție" să acorde premiul pentru descoperiri experimentale, mai degrabă decât teoretice.

Însă Demetrios Matsakis, un fizician ieșit la pensie de la Observatorul Naval al SUA, a declarat că este imposibil de separat „relația dintre experimentaliști și teoreticieni. Ei au nevoie unul de celălalt".

Hahn a meritat premiul, dar și Meitner a meritat, a spus dr. Matsakis: „Ea ar fi trebuit să primească Premiul Nobel. Chiar nu există nicio îndoială în această privință".

În ultimii săi ani, Hahn a părut să încerce să reia legătura cu Meitner. El și Meitner au rămas prieteni și i-a oferit un post de director la Institutul Max Planck din Germania, pe care aceasta l-a refuzat. În 1948, a nominalizat-o pentru Premiul Nobel pentru Fizică.

Până în prezent, doar patru femei au câștigat premiul Nobel pentru Fizică, cel mai recent în 2020, și doar opt femei au câștigat premiul pentru Chimie.

În anul 1968, Meitner, care avea pe atunci 89 de ani, a murit în Anglia. Un necrolog apărut în The Times o descria ca fiind „partenerul științific al lui Otto Hahn, chimistul nuclear laureat al Premiului Nobel și cel care a descoperit fisiunea nucleară".

În urmă cu trei ani, contul oficial al premiilor Nobel de pe X (Twitter) a recunoscut că atât Hahn, cât și Meitner au descoperit fisiunea nucleară. Postarea a fost însoțită de o fotografie care o arată pe Meitner stând în spatele lui Hahn, spre indignarea multor persoane.

Orice efort de a-i acorda un Nobel lui Meitner post-mortem ar fi în zadar. „Odată ce un Nobel este acordat, nu mai există cale de întoarcere", a declarat Dr. Sime.

Moss traduce în continuare scrisorile lui Meitner. Ea a parcurs până în prezent peste 700 de pagini. „Acum o fac doar pentru că m-am îndrăgostit de ea", a precizat Moss.

La începutul anului, Hafner și o prietenă au vizitat mormântul lui Meitner, situat într-o mică curte a unei biserici engleze din „mijlocul pustietății”, conform spuselor sale. Le-a luat o jumătate de oră să găsească mormântul, care era acoperit de buruieni.