Introducerea oficială a alfabetului latin pe teritoriul țării noastre este meritul unui mare om politic, literat și diplomat din cabinetul principelui Alexandru Ioan Cuza.

Pe 8 februarie 1860, ministrul Treburilor Interne, Ion Ghica, a hotărât ca în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești să fie folosit exclusiv alfabetul latin.

Practic, măsura nu a fost una care să-i ia pe nepregătite pe cei care până atunci erau obișnuiți cu scrierea chirilică. Trecerea la alfabetul la latin se realizase treptat, timp de trei decenii în urmă, prin așa numitul “alfabet de tranziție”, care însemna de fapt o amestecătură de caractere chirilice cu cele latine.

În Muntenia, alfabetul latin se folosea în școli încă din 1853. Abia în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să decreteze înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin. Acest lucru a însemnat un efort imens, care avea să se traducă prin transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român, după norme ortografice moderne. A fost o reformă de mare importanță pentru evoluția ulterioară a limbii române.

“În anul 1862, alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere pentru a se nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în limba latină. Alfabetul latin a fost introdus în toate cancelariile de stat, în Muntenia fiind introdus în şcoli încă din 1853, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă, a fost elaborat în baza principiului etimologic, fără a fi acceptat de Academia Română”, susține filologul Vasile Bahnaru.

Cel mai greu s-a adaptat la noul sistem de scriere Biserica Ortodoxă, care a păstrat scrierea chirilică încă 20 de ani, abia în 1881 fiind luat în sinod decizia de trecere la alfabetul latin.

Istoricii au descoperit că prima ştire despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează lui Dimitrie Cantemir, care la 1714, în Descriptio Moldaviae, scrie în capitolul despre

“Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte: „Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”, scria Dimitrie Cantemir.

Scrierea lui Cantemir își găsește susținere în realitate, având în vedere că unul dintre primele scrieri românești cu litere latine datează din secolul XVI. Este vorba despre textul “Tatăl Nostru”, transcris la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici. Acest boier își făcuse studiile în Polonia și avea acces la alfabetul latin, pe care îl folosea constant în corespondența pe care o purta. Tocmai de aceea, în textul “Tatăl Nostru” a folosit litere latine, dar ortografie polonă și italiană.

După unii istoricii, cel mai vechi text cu caractere latine care a ajuns pe teritoriul României de astăzi datează de la 1570. Este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit p entru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea.

Textul cu pricina are opt pagini și a fost descoperit de un angajat al Muzeului Național din Budapesta. El a fost achiziționat de bibliofilul român Iuliu Todorescu, are locuia în capitala Ungariei, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de Fragmentul Todorescu

“Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky și Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi”, susține Daniele Pantaleoni, în lucrarea “Texte românești vechi cu alfabet latin”.

După alți specialiști în istorie, primul cuvânt aşa zis românesc, dar scris în alfabet grecesc îl găsim în „Istoriile lui Theophylactus Simocatta“, operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630, în care apar cuvintele „Torna, Torna”.

Împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, condusă de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia) sau mai cunoscuţii Balcani din Bulgaria.

„Acea poveste este simplă şi sună aşa. Expediţia armatei bizantine a fost compromisă de un incident stupid. Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească: torna, torna, fratre. Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: torna, torna, provocând o mare debandada în rândurile oştirii”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Johann Thunmann, profesor de origine suedeză, a comentat în anul 1774 textul lui Theophanes și vedea în “torna, torna, fratre” o probă de limbă românească.