Cinci întrebări foarte importante despre lume, la care nimeni nu ştie să răspundă
Cinci întrebări foarte importante despre lume, la care nimeni nu ştie să răspundă. De la viitorul Chinei şi până la marea strategie globală a Statelor Unite, există întrebări ale căror răspunsuri ar putea determina cursul ordinii mondiale.
Care va fi traiectoria viitoare a Chinei?
Există puţine subiecte de o importanţă mai mare pentru starea lumii decât cursul viitor pe care îl va urma China. Dacă Beijingul va continua să aibă o ascensiune rapidă, va încetini, va stagna sau se va retrage va fi de o importanţă capitală pentru echilibrul global al puterii, pentru relaţiile din toată Eurasia, rata sau amploarea schimbărilor climatice şi multe alte probleme. Însă aceasta este o chestiune asupra căreia experţii nu cad de acord şi este destul de greu să-ţi dai seama pe cine să crezi.
Este China mult mai slabă decât Statele Unite şi incapabilă să le ajungă din urmă, aşa cum au spus recent Michael Beckley şi fraţii Gilli? Sau este China un uriaş de neoprit care va lăsa în urmă Statele Unite şi va dovedi că este puterea conducătoare a lumii, aşa cum speră Xi Jinping şi cum mai mulţi analişti prezic? Este ambiţioasa sa iniţiativă Centura şi Drumul o lovitură îndrăzneaţă care va consolida influenţa chineză în lume sau o combinaţie îndoielnică de politici incoerente şi inutile, asumate atât din motive domestice, cât şi internaţionale?
Se va împotmoli China în capcana venitului mediu sau va continua să-şi crească productivitatea totală a factorilor? Ceea ce este curios e faptul că o întreagă comunitate a oamenilor care studiază China şi procesele sale în ansamblul lor nu ştiu să răspundă la aceste întrebări. Gama predicţiilor este foarte largă. Acest lucru nu ar reprezenta o mare problemă, dacă implicaţiile nu ar fi atât de importante. Dacă cei care consideră că este puţin probabil ca Beijingul să egaleze Statele Unite au dreptate, atunci SUA pot aborda o atitudine destul de relaxată în raport cu o competiţie cu China şi ar trebui să fie atente, în special, să nu exagereze, lucru ce ar fi în detrimentul ambelor state. Prin contrast, dacă Beijingul îşi continuă ascensiunea impresionantă-chiar dacă la o rată mai mică-va deveni aproape inevitabil principalul punct de interes al politicii externe a SUA.
Cât de bune sunt capacităţile cibernetice ale Americii?
Este deja un fapt obişnuit să citim poveşti alarmiste despre ameninţările cu care ne confruntăm în mediul virtual.
Pe lângă bine-cunoscutele probleme legate de viruşi, infracţiuni cibernetice, ransomware, etc., ne confruntăm şi cu pericole legate de spionajul comercial şi tot felul de scenarii îndrăzneţe, precum presupusa spargere de către ruşi a email-urilor Comitetului Naţional Democrat (DNC) în alegerile prezidenţiale din 2016 sau posibilitatea ca Huawei să-şi folosească echipamentul reţelistic ca pe un cal troian, lucru ce a permis Guvernului chinez acces uşor la echipamentele utilizatorilor. Statele Unite au fost lidere în informaţiile bazate pe semnale electromagnetice pentru mult timp, aşadar există motive să credem că încă se pricep foarte bine la asta. Donald Trump o acordat Comandamentului cibernetic mai multă putere împotriva adversarilor SUA.
Însă informaţiile publice referitoare la capacităţile şi activităţile exacte ale SUA sunt destul de limitate-din motive legate de securitate naţională. Lipsa informaţiilor referitoare la acţiunile cibernetice ale SUA are şi efecte negative: dacă nu este clar ce acţiuni cibernetice întreprind SUA, atunci atacurile cibernetice străine asupra Americii vor părea neprovocate, când, de fapt, sunt doar parte a unui proces reciproc.
Ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană?
Uniunea Europeană este o structură foarte importantă. Are 28 de state membre (cel puţin până când Marea Britanie va depăşi criza sa nervoasă şi va decide ce va face) şi furnizează cadrul general pentru o economie conbinată de peste 18 trilioane de dolari. Are o monedă comună pentru o parte din membri şi setează standarde privind drepturile omului şi practici-cheie pentru toată Europa. Deşi nu a fost singura responsabilă de pace şi stabilitate în Europa în ultimii 60 de ani, a reprezentat o parte importantă a succesului european de după Al Doilea Război Mondial. Însă este greu să fii optimist în legătură cu viitorul Uniunii Europene.
Marea Britanie se îndreaptă spre ieşirea din blocul comunitar (deşi atât haosul provocat de Brexit, cât şi consecinţele sale probabile oferă restului Uniunii un impuls de entuziasm reînnoit) şi criza prelungită din zona euro încă nu este complet încheiată.
Regimurile iliberale din Ungaria şi Polonia contestă câteva dintre principiile de bază ale UE şi naţionalismul pe care UE ar fi trebuit să-l depăşească a revenit răzbunător pe tot continentul. Dacă la toate acestea adăugăm ostilitatea administraţiei Trump faţă de bloc, atunci ajungem la o reţetă pentru dezastru. În 1995, nimeni nu şi-ar fi imaginat prin ce situaţie avea să treacă UE după 20 de ani, ceea ce înseamnă că e dificil ca acum să facem predicţii referitoare la felul cum va arăta Uniunea Europeană 20 de ani de acum înainte.
Câte state vor deveni nucleare în următorii 20 de ani?
O justificare familiară pentru menţinerea angajamentelor militare globale ale Americii este presupunerea că până şi o retragere minoră va conduce la dorinţa mai multor state de a avea arme nucleare, cu consecinţe presupuse a fi destabilizatoare. Argumentul principal al acestei idei este acela că dacă SUA nu mai sunt privite ca garantul de bază al securităţii diferiţilor aliaţi, ţări precum Japonia, Coreea de Sud, Arabia Saudită, Germania şi poate alte câteva se vor grăbi să o ia pe calea nucleară. Acest argument nu ar trebui ignorat. Statele caută uneori un element de intimidare atunci când sunt îngrijorate de securitatea lor şi nu găsesc alte feluri prin care ar putea să o protejeze.
Este total posibil, aşadar, ca unele state care s-au bazat pe protecţia Unchiului Sam să urmărească formarea unui arsenal nuclear propriu, dacă acea protecţie ar fi retrasă. Însă această concluzie descurajatoare este departe de a fi sigură şi implicaţiile politice nu sunt limpezi. Obţinerea armelor nucleare şi menţinerea unui element credibil de descurajare sunt acţiuni scumpe care duc la riscuri, dar şi la beneficii. Deţinerea unui arsenal nuclear îi alarmează pe vecini, fiind mai probabil ca şi ei, la rândul lor, să urmeze exemplul.
Aceste consideraţii ajută să explice de ce previziunile din trecut legate de proliferarea nucleară au supraestimat în mod repetat numărul statelor care aveau să depăşească pragul nuclear: zeci de state au capacitatea tehnologică să construiască bomba, dar doar câteva chiar au încercat să o facă, şi chiar mai puţine au şi reuşit. În concluzie, nu ştim exact câte state vor mai deveni nucleare în următoarele decenii şi nu ştim ce politici ale SUA ar face mai probabilă sau mai puţin probabilă răspândirea armelor nucleare.
Cine va câştiga dezbaterea privitoare la marea strategie globală a Statelor Unite?
Aşa cum scria recent Stephen Wertheim în New York Times, o dezbatere de mult timp aşteptată, referitoare la rolul Americii în lume, este în curs de desfăşurare. Poate o astfel de dezbatere ar fi fost mai potrivită la sfârşitul Războiului Rece, dar, aşa cum spune o zicală: „America face întotdeauna ceea ce trebuie, după ce prima dată încearcă toate alternativele“.
Având în vedere rezultatele descurajatoare din ultimii 25 de ani, nu este deloc surprinzător faptul că o discuţie mai amplă a început. Brusc, oameni importanţi pledează pentru o reducere radicală a angajamentelor militare ale Americii. Sau alţii consideră că americanii ar trebui să-şi încheie unele angajamente militare treptat, dar cu siguranţă nu toate dintre ele. Sau mai sunt unii care vor să păstreze starea de fapt, dar găsesc noi feluri de a convinge publicul că lucrurile chiar funcţionează.
Şi mai există şi susţinătorii lui Trump, a căror retorică „America înainte de toate” sugerează că acordă o prioritate interesului naţional, dar care, în practică, îngenunchează în faţa unor aliaţi îndoielnici, se lasă tăvăliţi de adversari sau irosesc poziţii importante de influenţă prin mitocănii şi incompetenţă.
Cine va câştiga această dezbatere? Există forţe structurale de putere care fac presiuni pentru o politică externă mai reţinută, inclusiv nevoia de concentrare pe China, dorinţa crescândă de a scăpa de mai multe zone complicate din Orientul Mijlociu şi distanţarea din ce în ce mai mare dintre Statele Unite şi Europa, însă va exista şi o opoziţie puternică. Apărătorii hegemoniei liberale încă au locuri importante şi finanţări importante la Washington şi există destul de mulţi experţi şi politicieni care sunt nerăbdători să apere mantra „naţiunii indispensabile“.
Şi pentru că Statele Unite încă sunt bogate şi destul de sigure, pot susţine o politică externă ambiţioasă, dar fără succes, pentru mult timp. SURSA: Adevărul.
