Teodor Zamfir, bișnițarul-informator al securiștilor pentru care a clădit înainte de Revoluție o afacere de milioane, este pus sub lupă de istoricul Liviu Tofan, fostul șef al Radio Europa Liberă. Tofan a cercetat timp de 15 ani dedesubturile afacerii și a scris o carte pe această temă.

Chiar dacă a fost un simplu informator, Teodor Zamfir a fost creierul afacerii. A acceptat cu seninătate să fie folosit de securiști, dar a știut la rândul său cum să-i manipuleze și cum să obțină o parte importantă din câștigurile colosale.

„Un om chinuit de un ego inflamat patologic pe o structură intelectuală foarte precară, cu un deficit emoțional extrem și o predispoziție infracțională înnăscută. Era versiunea reușită a unui eșec – cum sună expresia pe care am găsit-o undeva și mi-a plăcut foarte mult – reușita, chiar extraordinară, referindu-se, desigur, la partea materială, iar eșecul, la cea umană. Era de compătimit din acest punct de vedere“, este descrierea pe care i-a făcut-o Liviu Tofan , coautor al cărții „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității“, alături de Stejărel Olaru. Cartea a apărut la Editura Omnium, în acest an.

Cunoscutul istoric, care a condus în trecut redacția de știri a Radio Europa Liberă, a explicat și cum a reușit Zamfir să câștige încrederea securiștilor, care i-au dat pe mână o mega-afacere:

„Înainte de Securitate a fost Miliția, în atenția căreia a intrat Zamfir ca mare bișnițar – traficant de cafea, țigări străine și aur – încă din anii 1970. În linii mari, raporturile dintre Miliție și interlopi erau așa: pe cei mici îi aresta, cu cei mari colabora și împărțea informații și beneficiile. La fel s-a înfiripat colaborarea – confirmată de documente – dintre Zamfir și capii Miliției: colonelul Tudor Stănică, șeful Direcției de Cercetări Penale, și colonelul Baciu, șeful Miliției economice. În acest context, interesul Securității a fost stârnit de constatarea că Zamfir avea o soră stabilită în Statele Unite ale Americii, ceea ce deschidea perspective de utilizare a lui pe relația externă, adică în domeniul spionajului“, mai spune autorul.

Teodor Zamfir

Însă Zamfir a mai avut un atu, iar un detaliu important avea să-l facă extrem de folositor pentru securiști: „Cel mai important a fost momentul în care Securitatea descoperă relația dintre Zamfir și scriitorul Dorin Tudoran, cel mai vocal și mai combativ opozant al regimului comunist din acea perioadă. Atunci, Zamfir devine informatorul «Zaharia», pus să-l spioneze pe Tudoran mai ales cu privire la contactele acestuia cu Radio Europa Liberă. UM 0225 era unitatea din cadrul spionajului (CIE) care se «ocupa» de acest post de radio. Așa se face că toți ofițerii de Securitate care au colaborat cu Zamfir în afacerea video proveneau din această unitate 0225. Ulterior, ei nu s-au mai ocupat nici de Dorin Tudoran, care a reușit să emigreze în vara lui 1985, nici de Europa Liberă, ci de făcut bani“, adaugă Liviu Tofan.

Cu mască, fără mască

Personajul central al cărții, Teodor Zamfir, este descris ca un individ lipsit de orice fel de scrupule, extrem de bine calculat și plin de sine. Conștient de faptul că el era creierul afacerii, Zamfir îi disprețuia pe cei care i-au încredințat-o, chiar dacă le-a fost fidel și a fost mereu un bun executant al ordinelor primite de la ei.

„Niciodată nu și-a dat jos masca complet. E adevărat că au existat momente când i-a scăpat puțin, dar și-o punea imediat la loc. I-a scăpat atunci când s-a numit «bișnițar», «golan» sau «șmecheraș care face bani», dar revenea repede cu precizarea «aveam valoare». I-a mai scăpat și atunci când, la adresa prietenilor săi din Securitate, după ce detalia cum îl ajutau și ce importantă era contribuția lor, a folosit calificativul «jeguri». Asta arăta, cred, ce resentimente puternice dezvoltase Zamfir în raport cu acei ofițeri, probabil din cauza modului în care a fost tratat și folosit de ei“, susține Tofan.

De altfel, autorul l-a perceput ca pe un individ cameleonic, absolut malefic. „Același lucru și în cazul colonelului de Miliție Stănică, despre care spunea că era «Dumnezeu» pentru el, ca ulterior să-l numească «golan» și «mafiot». Masca lui Zamfir ascundea un personaj pe care eu l-am perceput drept malefic, capabil de orice, dar care se voia frecventabil și tânjea după acceptare socială: Şi-a dorit întotdeauna să fie în rând cu lumea“, mai afirmă el.

„Caseta video era valuta supremă“

Practic, filmele copiate pe casete video în comunism de Zamfir și acoliții săi au fost în bună măsură o sursă de valută clandestină pentru securiști. Nu însă și singura. Securiștii au dezvoltat și multe alte afaceri similare, profitând de faptul că magazinele erau goale, iar oamenii erau privați de aproape orice.

Liviu Tofan

„Au existat mai multe valute clandestine cu care oamenii își rezolvau problemele în acei ani de lipsuri teribile. Cel mai uzitat era pachetul de țigări Kent, de unde și gluma cu «kent costă?». La negru, pachetul de Kent costa 100 de lei (un dolar era prețul oficial). O altă valută era pachetul de cafea sau cutia de nes. Dar cea mai scumpă era, într-adevăr, caseta video. Era valuta supremă, cea mai apreciată «atenție» din sistemul PCR – Pile, Cunoștințe, Relații, fără de care nu mai funcționa nimic în «Epoca de aur»“, explică autorul.

Filmele erau aduse în țară după un singur criteriu. Erau preferate filmele de acțiune, dar cei care aduceau casetele video ce urmau să fie replicate aveau grijă ca acestea să fie dintre cele mai noi.

„Cele mai noi, acesta era criteriul principal, apoi cele care îi miroseau lui cel mai mult a succes de public, a cerere. Zamfir nu era în măsură să caute filme pentru că nu stăpânea niciun fel de noțiuni în domeniu, era complet incult și nu vorbea nicio limbă străină. Un titlu de film sau un nume de regizor nu îi spuneau nimic. Probabil ținea seama de ce îi spuneau alții că ar merge bine. Dar sugestiile Irinei Nistor despre filme le respingea, considerând că ar fi prea intelectuale, deci ineficiente comercial. Tot ce era cu bătăi și împușcături mergea bine“, povestește Tofan.

Interesant este că Teodor Zamfir nu a exploatat nișa filmelor pentru adulți, însă nu pentru că ar fi fost o persoană morală. „De precizat aici că Zamfir nu a copiat/distribuit niciodată filme pentru adulți, probabil o indicație «de sus» pentru protejarea afacerii de eventuale reclamații ale celor care vegheau asupra moralei socialiste“.

O rețea de sute de oameni

Rețeaua, una enormă, a fost pusă la punct de securiști, împreună cu Zamfir. Aici intrau oameni de încredere, securiști și informatori, bișnițari și oameni dispuși să facă orice li se cerea. Baza centrală se afla la București, dar ramificațiile ajungeau în aproape toate orașele importante.

Liviu Tofan estimează că ar fi fost implicate probabil sute de persoane. „Rețeaua lui strict consta dintr-un număr nu foarte mare de oameni de încredere, dar aceștia aveau la rândul lor câte o rețea proprie și așa mai departe. Era un fel de cascadă ce se revărsa din așa-numitul Cartier Roșu (Floreasca-Primăverii) al Bucureștiului, unde se afla vila lui Zamfir, peste întreaga țară (mediul urban). Probabil că erau implicate sute de persoane care copiau la rândul lor casetele lui Zamfir și le vindeau mai departe“.

Sistemul, unul bine „uns“, a funcționat ireproșabil și le-a adus sume importante în buzunar securiștilor. Prețurile casetelor ajungeau la 300-500 de lei, în timp ce un aparat videorecorder, cu care puteau înregistra și alte casete, costa cât un automobil Dacia – 70.000 de lei. Și era la fel de greu de procurat.

„Sistemul a funcționat atât de bine pentru că cererea era foarte mare. La consumatorul de rând, ca să zic așa, caseta ajungea la prețul de 3-500 de lei, ceea ce nu era puțin, dar oamenii nu prea mai aveau în acei ani pe ce să-și cheltuiască banii. Și nu aveau efectiv alternative de divertisment – în cinematografe rulau doar filme din țări comuniste, iar unicul canal tv din țară, programul 1 al TVR, avea o emisie de doar două ore (20.00-22.00 din ianuarie 1985) dedicată cuplului Ceaușescu și propagandei de partid. În această rețea ramificată pe multiple paliere s-au rulat în acei ani sute de milioane de lei“, confirmă autorul.

La asemenea câștiguri, investițiile erau pe măsură. Teodor Zamfir câștiga desigur sume uriașe în anii de glorie, între 1985 și 1989, dar o parte din bani îi folosea pentru noi și noi investiții. În schimb, din banii câștigați și-a permis o viață de nabab, într-o perioadă în care oamenii erau înfometați. Iar banii erau imediat transformați în valută și în aur.

„«Strângeam aur», ne-a spus el. Investea în aparatură și filme cam 50.000 de dolari pe an. Cheltuia mult cu petreceri și femei – «la toate iubitele le-am luat case și mașini». Își cumpărase două vile foarte scumpe. Cum leul nu mai avea nicio valoare în acea perioadă, câștigurile lui Zamfir trebuiau transformate în valori stabile, adică dolari și, cum am spus, aur. La întrebarea dacă era unul dintre cei mai bogați români la momentul Revoluției, ne-a spus că avea cam un milion de dolari în aur. Presupun că mai avea și o valiză cu dolari, dar n-am insistat. Zamfir s-a ferit să dea detalii, din prudență sau de teamă, probabil un reflex mai vechi“, mai explică el.

Certitudini și enigme nerezolvate

Nu este foarte clar cum și cu cine își împărțea Teodor Zamfir banii câștigați astfel. Evident, o bună parte a banilor ajungeau la securiști, dar și la unii șefi de Miliție și la anumiți procurori, dar se pare că el nu ezita, atunci când avea ocazia, să-i tragă pe sfoară.

„În discuțiile noastre cu Zamfir, singurele lui momente de iritare s-au manifestat când am insistat să ne spună cum și cu cine împărțea banii. Evident că acesta era punctul critic al detalierii complicităților. Mormanul de bani care se aduna zilnic pe masa lui Zamfir nu putea rămâne integral la el, probabil că la el nu rămânea decât o mică parte. Din relatările lui am dedus că numărul celor care se așteptau la o «cotă» din câștig era destul de mare, probabil zeci de persoane din Miliție, Securitate și Procuratură în primul rând. Apoi, este posibil ca o sumă în dolari să fi mers direct într-un cont AVS (Aport Valutar Special) al Securității, conform unor indicii din documente“, explică Tofan.

Cei mai influenți din rețea erau ofițerii de Securitate din UM 0225, care ulterior s-au transferat la Serviciul de Informații Externe (SIE), imediat după 1989. „Evident, ofițerii din UM 0225 pe care îi regăsiți în carte așa cum ni i-a numit și descris Zamfir, după Revoluție, au făcut carieră în Serviciul de Informații Externe, unde au ajuns generali și au deținut funcții de conducere în anii 1990. Probabil că asta explică și discreția lui Zamfir din acea perioadă, când s-a ferit de publicitate, spre deosebire de alții, și a refuzat orice contact cu presa. Nu a vrut să colaboreze nici la realizarea documentarului «Chuck Norris vs Communism» (2015), despre care avea o părere foarte proastă. Dar iată că nouă ne-a spus: «Ați venit la momentul potrivit». Totul e o chestiune de timing?“.