Prin 1992, vara, am fost numit redactor-șef al Adevărului Literar și Artistic. De fapt, fusesem îmbrâncit în funcția asta, după ce mi se luase departamentul Societate al Adevărului, la conducerea căruia fusese instalat un tovarăș de nădejde, fost scânteist. De prea multe ori apăruseră în pagina socială articole în care nu numai că nu se spunea „Nu ne vindem țara!”, dar se și explica de ce n-ar cumpăra-o nimeni, în halul în care era. Greu de înghițit, ce-i drept, pentru publicul de atunci al Adevărului. Ca argumente pentru înlăturarea subsemnatului, fuseseră aduse scrisori primite la redacție de la cititori indignați, care țipau: „Nu se poate să apară astfel de materiale în ziarul nostru! E o rușine!”.

Așa că, potrivit metodei de surghiun aplicate celor căzuți în dizgrație, primisem „alte însărcinări”. Adevărul Literar și Artistic – nume rechiziționat din interbelic – era un supliment de cultură al ziarului mare. Pe atunci, existau reviste de cultură, închipuiți-vă. „Ești bun de redactor-șef la ALA, că ești, așa, mai artist”, zisese Sergiu Andon, cu binecunoscutu-i zâmbet diabolic. Când am văzut cifrele de la difuzare, am înțeles de ce eram trimis aici: ca să-mi rup gâtul de tot. Returul publicației trecea de 70% din tiraj – 3 din 4 exemplare nu se vindeau. Ar fi trebuit închisă ieri.

Veneam în locul criticului literar Constantin Stănescu, un intelectual autentic și un om bun. Doar că nu avea chemare să conducă pe cineva nici spre ghișeul de plată a salariilor. Și pe cine! Colaboratorii revistei se numeau Ecaterina Oproiu, Iosif Sava, Dinu Săraru, Alice Mănoiu, Magda Mihăilescu...

Eu purtam, pe atunci, niște ochelari înguști, cu ramă subțire. Pe fața mea cuțitoasă, mă făceau să semăn cu Tom Courtenay, comisarul feroce din Doctor Jivago. Fusesem trimis să tai și să spânzur.

Am citit mai întâi tot ce apăruse prin ALA. Singura care scria ce trebuia, cronică de film de nivel și totuși prizabilă de către un public mai larg, era Magda Mihăilescu. Ceilalți băteau câmpii Elizeelor (Ecaterina Oproiu chiar la propriu, ea fiind ani în șir, în ceaușism, singurul critic român de film invitat la Cannes), ca niște umbre vechi, incapabili să-și revină după șocul Decembrie `89. I-am spus domnului Stănescu că nu dau pe nimeni afară din start. O să am discuții cu fiecare; dacă înțelege ce trebuie să schimbe ca să putem crește vânzarea publicației, bine, mergem înainte împreună, dacă nu, ne despărțim.

Cel mai flexibil s-a dovedit Dinu Săraru. I-am propus să scrie despre vremea când era director la Teatrul Mic, despre culisele scandalurilor și coliziunilor cu conducerea de partid, legate de spectacole celebre ale teatrului. A acceptat imediat, cu entuziasm, aducându-mi și niște omagii, probabil din reflex, nerealizând că eram eu Popescu, dar nu Popescu-Dumnezeu.

Ecaterina Oproiu oricum avea de gând să plece. A sta de vorbă cu ea era pentru mine o minune (nu lăsam să se vadă asta), ivită din nostalgia serilor de Telecinematecă în care nu mă dezlipeam de chipul și inteligența ei cinematografică scânteietoare. La un moment dat mi-a spus că îi amintesc de Petru Dumitriu. Atunci mi s-a părut un compliment, Dumitriu, cu a sa „Cronică de familie”, e un scriitor mare. Apoi l-am întâlnit și m-am dezumflat – ca om, era greu suportabil. Peste câtăva vreme, când găsirea dosarului de Securitate al Ecaterinei Oproiu a silit-o să-și dea demisia de la CNA, am aflat ce era în el, dar de văzut, deși aș fi putut, n-am avut inima s-o fac.

I

osif Sava a fost foarte direct: „Domnule Popescu, dumneata ai venit să ne dai afară pe noi, ăștia din vechiul regim”. Am clătinat vag din cap: „Nu, domnule Sava, nici gând, dar ce scrieți dumneavoastră nu are text-appeal gazetăresc, că noi asta suntem ținuți să facem aici, gazetărie. Nu muzică, nu literatură, nu filosofie, gazetărie. În acest moment, ar fi nevoie de niște amintiri ale dumneavoastră din anii `50-`60, când s-au întâmplat multe în cultura română și ar fi interesant de citit”.

M-a privit lung, pe deasupra ochelarilor: „Vreți, ca să zicem așa, dezvăluiri, domnule Popescu, că asta se poartă acum. Nu, n-o să fac ce-mi cereți, eu o să plec, și o să ne întâlnim când vă veți apropia de marea cultură. Căci, ceva îmi spune că o să ne mai întâlnim, domnule Popescu”.

Bineînțeles că n-am crezut. Și totuși, așa a fost. Peste vreun an, am scris un editorial în ALA cu titlul „Cultură fără ură”. A doua zi, cine mă sună, Iosif Sava. Ca și cum ne-am fi despărțit prieteni, ieri. „Ei, vedeți că v-ați întors la cultură, domnule Popescu! (nu m-a tutuit niciodată, nici în discuțiile private, în ciuda diferenței de statură și de vârstă dintre noi). Îmi place foarte mult cum arată Adevărul Literar și Artistic. Vreau să vă invit să veniți la Serata muzicală”.

Închipuiți-vă ce însemna asta pentru mine. Aveam 30 și ceva de ani, eram mult mai puțin cunoscut decât astăzi, pe ecranul televizorului nu apărusem aproape deloc. La Serată, care dura nu mai puțin de 3 ore și jumătate, erau invitați numai grei ai culturii, mult mai în vârstă decât mine, Manolescu, Liiceanu, Breban, Doinaș, Paler, Păunescu...

Apoi, uimirea. Spus verde, eu îl dădusem afară pe Iosif Sava. Și acum, marele profesor de cultură mă chema la el fără niciun fel de resentiment. Nu eram obișnuit cu astfel de gesturi. A fost o lecție pe care n-am uitat-o niciodată.

Ce să mai zic de felul în care s-a documentat pentru emisiune... Uimirea s-a dus spre incredibil când am constatat că-mi citise ambele cărți publicate și toate articolele din Adevărul și ALA. El, Iosif Sava, eu, un tânăr dur și obraznic... Îmi vine asta în minte, uneori, când vreo jurnalină sau un jurnalici de astăzi mă întreabă „Cum comentați?”, fără să asculte ce răspund, gata să scuipe altă „întrebare”.

Cu emisiunea aceea a început, așa zicând, cariera mea în televiziune. Iosif Sava a doborât orice record, invitându-mă de vreo 7 ori la Serate, mult mai mult decât pe oricine altcineva. Era al treilea om, după Ovid. S. Crohmălniceanu și I. D. Sîrbu, care avea încredere în scrisul meu, dar și în capacitatea de exprimare audiovizuală. El m-a făcut să nu-mi mai fie rușine pentru că iubesc cultura mai mult decât viața.

Iosif Sava ar fi împlinit acum 90 de ani. Și n-ar fi încetat să ne dea Serate.