Orgiile evocă în imaginația noastră lumea Antichității grecești și romane, ca urmare a filmelor mai mult sau mai puțin incitante care îi înfățișează pe împărații desfrânați, sau poate mai ales a filmului „Satyricon” al lui Fellini. Termenul este folosit și astăzi pentru a desemna tot felul de excese. Pentru noi, orgia reprezintă celebrarea supremă a plăcerilor trupești, într-o lume antică lipsită de constrângeri morale. Christian-Georges Schwentzel, profesor de istorie antică la Universitatea din Lorraine încearcă să descrie cum erau ele în realitate.

Cuvântul ne vine din grecescul „orgia”. Acesta desemnează ritualuri practicate în onoarea unor zei precum Dionisos, al cărui cult celebra regenerarea naturii. Se referă la așa-numitele culte de mistere - adică cele limitate la inițiați, bărbați și femei, care au jurat în prealabil să nu divulge secretele lor, notează profesorul Christian-Georges Schwentze în theconversation.com.

Termenul „orgia” sugerează pasiune și emoție. Ritualurile orgiastice - despre care se știe prea puțin din cauza misterului care le înconjoară - puteau implica branduirea unor obiecte de formă sexuală, în cursul unor manifestări efervescente și violente care urmăreau atingerea unei stări de stupoare colectivă.

Dar abia după 1800, pe parcursul secolului al XIX-lea și în special în literatura franceză, orgia a căpătat sensul de practică sexuală în grup, asociată cel mai adesea cu excese de alcool și mâncare. Flaubert concepe în povestirea sa Smarh, scrisă în 1839, „o festivitate nocturnă, o orgie plină de femei goale, frumoase ca Venus”

Prostituatele... și peștele

O orgie, definită corect, nu este, totuși, o invenție modernă. Banchetele care amestecă gastronomia și plăcerea erotică sunt cunoscute în textele clasice. Astfel, în secolul al IV-lea î.Hr. oratorul grec Eschines, în discursul său împotriva lui Timarchus, îl acuză pe dușmanul său că s-a predat „celor mai rușinoase vicii” și „la tot ceea ce un nobil liber nu ar trebui să se lase supus”.

Care erau aceste plăceri interzise? Timarchus invită acasă cântărețe la flaut și alte femei desfrânate și ia cina cu ele. Ne dăm seama că flautistele nu se aflau acolo ca simple artiste, alese doar pentru talentul lor muzical, ci tinere prostituate pregătite să satisfacă cererile sexuale de la cină.

Pe lângă agățarea curtezanelor, mâncatul peștelui foarte scump a fost un detaliu remarcat în mod deosebit de oratorii din secolul al IV-lea î.Hr. Demostene leagă aceste două aspecte ale desfrâului în oratoria sa „Falsa ambasadă”.

În 346 î.Hr., orașul Atena a trimis ambasadori la regele Filip al II-lea al Macedoniei, care amenința Grecia cu trupele sale. Însă suveranul îi corupse pe unii dintre ambasadorii atenieni, până în punctul în care aceștia îi susțineau ambițiile imperiale.

Unul dintre acești trimiși, care fusese cumpărat de regele macedonean, este acuzat de Demostene că și-a risipit câștigurile obținute pe „prostituate și pește”. O doză dublă de lăcomie, atât carnivoră, cât și carnală.

Desfrânarea romană

Istoricii romani au descris, de asemenea, ospețe somptuoase, asociind sexul și mâncarea. În deceniul 89-80 î.Hr., tiranul Sylla a fost primul lider politic roman care a convocat petreceri erotice cu băutură. El ar fi preluat conceptul din Orientul grecesc, unde purta o campanie militară. Sylla chefuia până dimineața cu actori, muzicieni și mimi, notează scriitorul antic grec Plutarh (Viața lui Sylla, 36).

Dansul erotic era una dintre abilitățile suplimentare ale curtezanelor și, de asemenea, nu era rar ca prostituatele să se îndrepte spre arta mimică. Ele se contorsionau în timp ce uneori simulau acte sexuale.

Istoricul latin Suetonius îl prezintă pe Tiberius ca fiind arhetipul împăratului desfrânat. În palatul său din Capri, acesta a pus în scenă spectacole pornografice îndrăznețe.

Caligula, succesorul lui Tiberius, s-ar fi culcat, potrivit lui Suetonius, cu surorile sale, în văzul oaspeților săi (Viața lui Caligula, 24). Incestuos și exhibiționist, el a încălcat astfel două tabuuri romane deodată. De asemenea, o expunea pe soția sa Caesonia călare, îmbrăcată ca un războinic, sau, alternativ, complet goală. Complice de bunăvoie la nebuniile soțului ei, împărăteasa s-ar fi bucurat în mod deosebit de aceste sesiuni speciale, deoarece, susține Suetoniu, era „pierdută în desfrâu și viciu” (Viața lui Caligula, 25).

Vreo 20 de ani mai târziu, împăratul Nero „își făcea petrecerile să dureze de la prânz până la miezul nopții”, scrie Suetonius (Viața lui Nero, 27). Toate simțurile trebuiau să fie săturate în cursul acestor sărbători lungi. Erau simfonii de mâncare, muzică și corpuri docile - de privit sau de răpit - în timp ce sclavii făceau să plouă cu flori din tavan și umpleau aerul de parfum.

Dar aceste banchete decadente nu erau mai obișnuite în timpul Imperiului Roman decât sunt astăzi. Nu există niciun dubiu cu privire la semnificația acestor descrieri ale orgiilor de către autorii antici. Există întotdeauna un scop moral: condamnarea „desfrâului”, în numele moderației și al temperanței.

Denunțare creștină

Creștinarea Imperiului Roman nu a făcut decât să întărească această perspectivă morală. Există un bun exemplu în opera Sfântului Augustin (Predica a 16-a, despre decapitarea lui Ioan Botezătorul). Reprezentarea banchetului lui Irod Antipa, conducătorul Galileii, cu mâncare îngrămădită, subliniază lăcomia invitaților. Augustin adaugă o depravare care este în întregime opera lui Satana. Irod îi cere strănepoatei sale Salomeea să danseze pentru el. Tânăra malefică solicită în schimbul favorului ei capul lui Ioan Botezătorul, servit pe un platou.

De la Roma la Babilon

În contradicție cu textele clasice, filmul lui Damien Chazelle, Babilon, îl pune pe spectator în fața unei scene de orgie uriașă, fără să emită o judecată morală clară asupra ei.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care reacțiile au fost puternic polarizate, între contestatarii care îl numesc un film scandalos și admiratorii care salută o „orgie vizuală” miraculoasă.