Peste câteva ore, reuniţi în videoconferinţă într-un Summit extraordinar, şefii de state şi guverne din UE vor exprima o poziţie în termeni duri şi foarte precis exprimaţi, mergând până la invocarea unor sancţiuni extinse, în speranţa că asta va fi absolut suficient pentru ca Lukaşenko să plece de bună-voie, abandonând puterea şi pornind cu familia în Rusia, urmând astfel exemplul colegului şi prietenului său Ianukovici, scrie Adevărul .
Este posibil să se întâmple asta din cauza nu atât din cauza presiunii internaţionale, cât datorită mişcărilor interne iniţial de dizidenţă, acum transformate într-o revoltă care cuprinde destul de multe sectoare ale societăţii şi care, în final, ar putea genera o mişcare de masă.
Asta e cheia de securitate? După părerea mea, nu, căci Lukaşenko pariază în continuare pe sprijinul militar rus, fiind asigurat că, de cealaltă parte, cea diplomatică, există acum atâtea disensiuni grave pe piaţa internaţională, încât cu siguranţă, la cel mai înalt nivel, alături de Rusia, se va găsi oricând cineva foarte important care să-l susţină. Şi aici are dreptate, căci, ieri, în Consiliul de Securitate al ONU, în timpul unei discuţii cu uşile închise despre Yemen, s-a făcut o pauză pentru a fi discutată situaţia din Belarus la cererea SUA şi Estoniei, la punctul „şi alte probleme“. Orice dezvoltare ulterioară a fost tăiată scurt prin intervenţia Chinei, ţară cu statut de membru permanent al forumului, cu binecunoscutul şi definitivul drept de veto. Ambasadorul Zhan Jun, reprezentantul permanent al Chinei, a afirmat că „ceea ce se petrece în Belarus reprezintă exclusiv o problemă internă a acestei ţări şi nu reprezintă niciun fel de ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau regionale“. După asta, este clar că, cel puţin în lumina datelor actuale, orice încercare de a supune votului în Consiliul de Securitate o Rezoluţie de condamnare a acţiunilor lui Lukaşenko, inclusiv sancţiuni majore, ar fi sortită eşcului.
Cât timp însă problemele din Belarus vor putea fi tratate drept „probleme interne“, chiar dacă evident nu despre asta este vorba?
Depinde. Sunt câteva scenarii şi toate se leagă de trei elemente majore, toate logice prin prisma partidei de şah imaginată de mult timp de Putin şi consilierul său strategic Gherasimov şi continuată în mişcări din ce în ce mai ample, punându-şi acum potenţialii adversari în faţa unei dileme comune, adică nevoia de a găsi un răspuns la întrebarea: ştiţi care este linia roşie? Unde este plasată şi ce este gata să rişte fiecare?
Dacă vă uitaţi cu atenţie, dificultatea extremă cu care se confruntă Occidentul este că, fapt de nepermis în logica militară, liderii politici (şi după aceea, la ordin, şi cei militari) s-au trezit antrenaţi într-o bătălie simultană pe mai multe fronturi, unele cu linii de intersecţie actuale, altele reînviind trecute ostilităţi şi formule diverse de alianţă. Azi, când trebuie să dea un un răspuns diplomatic de o duritate exemplară în cazul Belarus, liderii europeni trebuie să nu scape din mână nici relaţia cu ţara vecină, Ucraina, cu negocierea de pace în „formatul Normandia“ care aduce peste câteva zile la Berlin pe şefii negociatorilor politici din cele 4 ţări. Orice explozie în Belarus poate influenţa dramatic, la modul negativ, situaţia din Ucraina, a declarat ieri preşedintele Zelenski.
Dar europenii, în paralel, mai sunt obligaţi, poate tot azi, să dea şi un răspuns clar Turciei pe care, de altfel, la modul teoretic o tot condamnă pentru sporirea numărului de foraje ilegale în Mediterană şi violarea embargoului de arme pentru Libia. Mai trebuie să se pronunţe, cu un avertisment de urgenţă, şi asupra tensiunilor dintre Grecia şi Turcia, între Franţa-Grecia şi Turcia, foarte aproape să degenereze într-un conflict militar între aliaţi din cadrul NATO. În fine, Germania şi Franţa ştiu că orice tip de dezvoltare explozivă în Belarus poate reprezenta o schimbare majoră a termenilor de securitate pentru Kaliningrad şi, în consecinţă, să se poată confrunta cu o situaţie în care teritoriul rus (Oblastul Kaliningrad) să fie eventual atacat, ca şi Belarusul, după cum afirmă Lukaşenko, de forţe militare străine, fie NATO, fie organizaţii teroriste susţinute de europeni şi americani.
De partea cealaltă, Putin este şi el într-o situaţie cel puţin delicată. Până acum, a reuşit perfect să încurce picioarele adversarilor, trimiţându-le comandanţii militari să activeze multiple scenarii de răspuns şi, mai ales, să-i oblige să anunţe public că situaţia nu este aşa cum o anunţă Lukaşenko şi că, în orice caz, asupra Belarusului nu este îndreptată niciun fel de ameninţare din partea Alianţei, sau, cum spune chiar Domnia Sa, „no military buildup in the region“:
Suntem obligaţi să credem asta. Deci Lukaşenko minte. Pe cale de consecinţă, nu a minţit numai propria opinie publică, ci şi, oficial, pe membrii Consiliului naţional din securitate din Belarus, informându-i de existenţa iminentă a unei ameninţări militare la frontiera cu Polonia, convingându-i de necesitatea instituirii alarmei de luptă pentru unităţile militare şi de activare unităţii aeropurtate de intervenţie rapidă. A mai transmis oficial acest mesaj şi lui Putin, obligându-l să reacţioneze, fie şi numai teoretic, anunţând că, la caz de nevoie, Rusia îşi va respecta angajamentele de securitate impuse de Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă.
Aceasta este cheia de securitate care, odată activată, ar schimba dramatic - şi în rău - toate datele problemei. În Organizaţie sunt membre cu drepturi depline Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kârgâzstan, Rusia şi Tadjikistan şi, din 2019, cu statut de observator Serbia şi Iran. Cea mai activă componentă a organizaţiei este Kollektivniye Sily Operativnogo Reagirovaniya (Forţa de Reacţie Rapidă) care a fost creată în 2009 şi este alcătuită din aproximativ 25.000 de militari. Un corp de armată de 22.000 de oameni şi altul de 3500 de oameni care ar trebui să fie folosit în regiunea Asiei Centrale. care se află în permanenţă în stare de alertă maximă, militari parţinând unităţilor de elită din statele membre. Majoritatea provin însă din Rusia şi Kazahstan, nu au fost folosiţi în acţiuni de luptă, în schimb participă regulat la antrenamente şi simulări de luptă. În cadrul organigramei, există prevăzut un Grup Est-European cuprinzând Rusia şi Belarus.
Prietenul Lukaşenko l-a pus într-o situaţie dificilă pe Putin invocând termenii de securitate colectivă ai Organizaţei. Iată de ce: la început, într-adevăr, ideea formării structurii fusese aceea de a avea o alianţă politico-militară care, în oglindă faţă de NATO, să poate răspunde unei agresiuni sau presiuni ostile iminente ca cea despre care vorbeşte acum Lukaşenko. Dar, după propriile afirmaţii ale liderilor CSTO, ideea predominantă şi spiritul în care a evoluat organizaţia au fost de cooperare cât de poate de extinsă cu ONU, OSCE şi chiar NATO în lupta împotriva noilor ameninţări, în special terorismul şi traficul de droguri. Şi iată chiar declaraţia oficială a Ministerului de Externe din Belarus care, cu bucurie, nota că organizaţia respectivă „se transformase dintr-un bloc clasic politico-militar, concentrat pe apărarea aliaţilor de o potenţială agresiune, într-o organizaţie regională multifuncţională care poate oferi securitate completă Statelor Membre“ (Belarus, Minister de Externe, 2017, găsiţi aici ).
Asta este cheia de securitate, asta este perspectiva belicoasă pe care ar vrea s-o activeze adepţii confruntărilor militare. Puţin entuziasm, mai ales după ce experimentul susţinerii necondiţionate a occidentului, în general, şi a SUA, în special, pentru Ucraina Revoluţiei portocalii şi pentru egeria revoluţionară Iulia Timoşenko, discret dispărută din viaţa publică, a produs rezultatele dezastruoase, tragice, care marchează şi acum Ucraina.
Ar putea exista o soluţie? Fără Lukaşenko, foarte posibil - aşa cum se aude acum din diverse surse, să se poată ajunge la convocarea, tot prin OSCE, a unui nou cadru de tip Normandia, numai că de data precedând eventuale acţiuni separatiste sau insurgenţe autonomiste, oferind populaţiei din Belarus condiţii noi de supravieţuire economică şi securitate.
Să vedem.
