Dacii i-au învins în câteva rânduri pe romani. Sunt cunoscute trei victorii importante ale dacilor asupra romanilor, culminând cu cea de la Tapae din anul 87 d Hr. La Tapae, războinicii daci au zdrobit legiunile romane și le-au umilit reușind chiar să captureze celebra acvilă romană.

Primul conflict dintre daci și romani și-ar fi putut avea originile în timpul domniei lui Burebista, cu aproape cinci decenii înainte de Hristos. La acea vreme, puternicul rege dac, care stăpânea un teritoriu impresionant locuit de geți, daci, celți, bastrani, dar și greci, se implicase în războiul civil dintre Caesar și Pompei. Burebista, îngrijorat de planurile expansioniste ale Romei, luase partea lui Pompei și chiar ar fi trimis trupe marelui general roman, în bătălia de la Pharsalos.

Înfrângerea lui Pompei și ajutorul dat de Burebista au transformat Dacia într-o nouă țintă pentru Caesar. Marele general roman concentrase deja 16 legiuni în Illiria pentru asaltul asupra Daciei. Confruntarea dintre Burebista și Caesar nu a mai avut loc, fiindcă ambii au fost asasinați în anul 44 ÎHr.

După destrămarea marii stăpâniri a lui Burebista, basileii rămași stăpâni peste triburi sau regate de o însemnătate mult mai mică au continuat să aibă relații cu romanii. Unii cordiale, alții mai războinice. De altfel, războinicii daci reprezentau o constantă îngrijorare pentru romani, din cauza expedițiilor repetate de pradă în provinciile romane. Florus îl aminteşte pe regele Cotyso, care trece prin foc şi sabie Moesia, dar este în cele din urmă înfrânt de generalul Crassus. Au fost înregistrate mai multe astfel de expediții.

„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria istoricul latin Annaeus Florus.

Presiunea romană creștea însă constant la Dunăre. Tot teritoriul de astăzi al Bulgariei și o parte din cel al Serbiei au fost cucerite și transformate în provincia Moesia, iar basileii geți din Dobrogea au fost uciși în urma incursiunilor romane. Deși în mare parte dacii au fost respinși de trupele romane sau învinși, așa cum am precizat în cazul Dobrogei de astăzi, au fost înregistrate de-a lungul istoriei și trei importante victorii dacice asupra legiunilor romane.

Coaliția barbară care a distrus armatele romane

Prima dintre acestea a avut loc chiar în timpul stăpânirii regelui Burebista. Luptele dintre daci și romani au avut loc în contextul în care romanii au început să-și extindă stăpânirea la sud de Dunăre. În anul 148 îHr romanii cuceresc Macedonia și o transformă în provincie romană. În anul 146 îHr, Grecia este, la rândul ei, cucerită și o parte este transformată în provincia Ahaia. Până în 63 Îhr, după înfrângerea regelui Pontului, Mitridathes al VI Eupator, Roma ajunge la Dunăre și Marea Neagră, controlând prin guvernatorul Macedoniei orașele grecești de la malul vestic al Mării Negre. Cetățile grecești se revoltă și cer protecție regelui dac Burebista.

Drept represalii, guvernatorul Macedoniei, Antoninus C. Hybrida organizează, în anul 62 îHr, cu legiunile sale , o expediție punitivă în Dobrogea. Dumitru Berciu considera că de fapt această expediție a fost și una special îndreptată pentru a stăvili expansiunea influenței lui Burebista către malurile Mării Negre. Guvernatorul roman este însă întâmpinat de Burebista cu o coaliție de războinici daci și bastarni, ajutați și de orașele grecești. Această coaliție barbară condusă de Burebista reușește să admnistreze o grea înfrângere romanilor lui Hybrida. Cu această ocazie, regele dac își extinde influența și stăpânirea și asupra cetăților grecești de pe malurile Mării Negre.

Uriașă expediție barbară terminată cu râuri de sânge

După destrămarea regatului lui Burebista, așa cum am precizat la început, regii și căpetenile dacice au reprezentat o constantă amenințare asupra provinciilor romane reușind să organizeze expediții de jaf. Una dintre aceste expediții a fost de mare amploare, constituind o importantă victorie dacică asupra romanilor, o expediție care i-a determinat pe romani să atace Dacia. Este vorba despre expediția bătrânului rege Duras, din anul 86 d Hr, în provinciile sud-dunărene.

În iarna acelui an, mânați poate de dorința de pradă în urma unei ierni grele sau de strategii geo-politice determinate de expansiunea romană, dacii lui Duras trec Dunărea înghețată și atacă în forță Moesia. Trupele cantonate în provincie sunt învinse, iar Moesia trecută prin foc și prin sabie. Insuși guvernatorul provinciei, Oppius Sabinus, și-a pierdut viața în aceste lupte. Războinicii daci îi retează capul și îl pun în vârf de lance ca trofeu. După ce ce jefuiesc cumplit provincia, războinicii daci se retrag în sălașurile lor.

Cea mai mare victorie dacică asupra legiunilor romane

Expediția lui Duras a fost picătura care a umplut paharul pentru romani. Era evident că dacii reprezentau o amenințare prea mare pentru provinciile sud-dunărene. Împăratul Domițian, un lider slab și vicios, dar megaloman și răzbunător pregătește o puternică expediție la nord de Dunăre.

În anul 87 d Hr aduce cinci sau șase legiuni la sud de Dunăre gata să treacă în nordul fluviului pentru cucerirea Daciei. Legiunile erau conduse de Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, un comandant roman cu experiență. În acel moment, regatul dacic din fostul nucleu al regelui Burebista, de la Sarmisegetusa, era condus de Decebal.

Urmaș al lui Duras și probabil căpetenie a războinicilor care devastaseră Moesia cu un an înainte, Decebal reușește să unească, din nou, triburile dacice, ba chiar îi implică în această coaliție pe bastarni și sarmați ( n.red. neamuri iraniene de călăreți războinici).

Regatul lui Decebal nu a cunoscut forța și întinderea celui din vremea lui Burebista, dar era o forță militară și politică mult mai mare și puternică decât a basileilor anteriori. Chiar și așa, îngrijorat de numărul mare al trupelor romane pregătite să invadeze Dacia, Decebal încearcă să rezolve problema pe cale diplomatică și să negocieze cu Domițian.

„Un izvor antic ne spune că Decebal, văzând mulţimea trupelor trimise contra sa, ar fi fost dispus să încheie pace, dar i-a fost refuzată. Atunci a trimis vorbă că pe viitor, dacă romanii vor vrea să încheie pace cu el, le-o va acorda numai în schimbul unei sume care să reprezinte câte doi oboli de fiecare roman din Imperiu. Era evident o sfidare”, spune Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”.

După răspunsul considerat impertinent al regelui dac, Cornelius Fuscus trece cu cele cinci legiuni romane la nord de Dunăre și pleacă către capitala Sarmizegetusa pentru a da o lovitură decisivă lui Decebal.

Regele dac este descris însă ca o căpetenie barbară deosebit de abilă în arta războiului.

„Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Ştia să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”, arată Dio Cassius în ”Istoria Romană“.

Aceste calități se vor vedea exact în bătălia de la Tapae contra lui Fuscus. Și în zilele nostre, localizarea bătăliei este un mister.

Unii spun că ar fi vorba despre o zonă montană, ca o trecătoare între județele de astăzi Caraș-Severin și Hunedoara, alții că s-ar fi aflat între Munții Țarcului și Poiana Ruscă. Cert este că Decebal înconjoară cu multă dibăcie trupele romane și face ravagii în rândul legiunilor.

Din cele cinci legiuni, cea de-a V Alaude este distrusă complet de războinicii daci. Cornelius Fuscus, comandatul trupelor romane, este ucis, iar acvila romană, cel mai prestigios simbol militar roman, este capturat de oamenii lui Decebal. Regele dac pune mâna și pe mașinile de asediu romane, aduse pentru capturarea Sarmizegetusei.

„A fost cea mai mare înfrângere pe care au suferit-o romanii”, spune Constantin C. Giurescu.

Pentru romani înfrângerea a fost umilitoare, inclusiv istoricul Tacitus afirmând în ”Istorii” că războiul cu dacii devenise „lupta pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre”.