Construite în epoci diferite, cu eforturi supraomenești, câteva drumuri faimoase din România atrag interesul călătorilor, atât prin spectaculozitatea lor, dar și prin poveștile stranii pe care le-au păstrat.

Cel mai vechi drum pavat din România se află în situl Sarmizegetusa Regia. Vechi de două milenii acesta era un traseu în trepte ce cobora de la intrarea în cetate spre zona templelor.

Drumul spre templele dacilor, cu gresie, calcar și andezit

Drumul ar fi avut inițial aproximativ 200 de metri lungime. O parte a fost distrusă încă din Antichitate, o altă porțiune a rămas acoperită, iar circa 40 de metri au fost reconstituiți în anii ’80.

„Drumul pavat și piațeta care finalizează această circulație au fost descoperite în campania din 1950. Traseul continua spre terasa a XI-a, terminându-se cu o mică lărgire, denumită de arheologi piațetă”, arată studiul Institutului Național al Patrimoniului.

Drumul a fost construit din blocuri fasonate de calcar, cel mai probabil provenite din cariera dacică de la Măgura Călanului. Avea borduri și balustrade, iar dalele neregulate îi dădeau aspectul unor trepte.

„Balustradele erau reacoperite de pământul scurs de pe ambele părți, iar dalele, uneori crăpate sau lipsă, aveau margini rotunjite”, nota arhitectul Cristian Călinescu în 1982.

În 1980, segmentul vizibil de 40 de metri a fost refăcut cu dale din calcar de Podeni, printre care au fost integrate rămășițe ale originalului, însă forma antică nu a fost păstrată fidel.

O ramificație de aproximativ 15 metri, care ducea spre incinta sacră, a fost de asemenea restaurată după modelul drumului pavat. O a doua ramură, ce urcă spre terasa a IX-a, a fost cercetată recent.

„Aleea este compusă din dale de gresie, calcar și andezit și este până în prezent singura construcție de acest fel cunoscută în lumea dacică”, au transmis arheologii.

Drumul antic a fost inclus recent într-un proiect care vizează refacerea sa pe traseul pe care este vizibil. Vor fi eliminate blocurile de calcar amplasate pentru completarea lui în 1980.

Drumul care sfida Dunărea învolburată

În anii războaielor cu dacii, romanii au realizat lucrări impresionante de infrastructură pe Dunăre, în special în zona Porților de Fier. Deși multe dintre aceste vestigii au fost acoperite de apele fluviului, rămășițele lor confirmă ingeniozitatea ingineriei romane.

Una dintre cele mai impresionante realizări din vremea împăratului Traian a fost un drum imperial construit pe malul drept al Dunării, traversând defileul pe o distanță de circa 40 de kilometri. Din cauza reliefului abrupt, drumul a fost săpat direct în stâncă sau suspendat pe grinzi de stejar fixate în pereții muntelui.

Cunoscut sub numele de Calea lui Traian, drumul era, potrivit istoricului Aron Densușianu, una dintre cele mai grandioase lucrări ale epocii romane.

„Pe calea Dunării de la Drencova către Orșova, pe malul drept, vedem această capodoperă a soldaților lui Traian, care, la ordinul acestui împărat, au tăiat stâncile pentru a face cale”, afirma cărturarul din secolul al XIX-lea.

De-a lungul traseului, romanii au ridicat monumente sculptate în piatră, cel mai cunoscut fiind Tabula Traiana, o placă de piatră de patru metri lungime și 1,75 metri înălțime, cu un text latin ce omagiază lucrările împăratului:

„Împăratul Cezar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest drum”, arată textul antic.

Tabula îl prezintă pe Traian ca lider militar și vizionar tehnic. Pentru a fi salvat, în anii ’60 monumentul a fost mutat cu 30 de metri mai sus, odată cu ridicarea nivelului Dunării prin construcția hidrocentralei de la Porțile de Fier I. Tabula Traiana este vizibilă și în prezent, pe malul drept al Dunării.

Via Carolina, pe ruinele unui drum roman „suspendat” pe Valea Oltului

Drumul de pe Valea Oltului are o istorie întinsă pe aproape două milenii. Încă din timpul războaielor daco-romane, prin defileul Oltului s-au strecurat o parte din armatele împăratului roman Traian, în drumul lor spre inima Daciei.

Și înainte de Traian, în timpul împăratului Domitian romanii au fost conduși prin această vale într-o campanie împotriva lui Decebal.

„În primăvara anului 87 e.n., armata romană, compusă din câteva legiuni și numeroase trupe auxiliare, trece Dunărea pe un pod de vase undeva în Oltenia. Drumul urmat de Fuscus nu e cunoscut cu certitudine; se bănuiește însă că și-ar fi condus oastea pe Valea Oltului în sus. Meșter în a întinde curse, Decebal preferă să aștepte, lăsându-l pe generalul roman să se angajeze. Îl înfrânge, omoară pe generalul Fuscus și jefuiește bogățiile din tabăra soldaților”, scria istoricul Hadrian Daicoviciu.

Romanii au construit aici un drum pe alocuri suspendat pe bârne, împlântate în versanți, ale cărui urme încă pot fi văzute, și au fortificat defileul cu castre de-a lungul traseului.

Drumul a fost refăcut în timpul împăratului Hadrian și a fost folosit fără întrerupere în Evul Mediu, fiind menționat în vremea lui Mircea cel Bătrân și Mihai Viteazul.

În epoca habsburgică, drumul a fost reconstruit și botezat „Via Carolina”, în cinstea împăratului Carol al VI-lea.

„Chiar vitejia lui Traian s-a oprit aci. Drumul, care a costat 60.000 de florini, a fost considerat o realizare deosebită, înfruntând stâncoasa rezistenţă a Carpaţilor şi capriciile furioase ale Oltului”, informa revista Familia, în 1890.

La finalul secolului XIX au fost reluate lucrările, iar în 1901 a fost inaugurată și calea ferată. Drumul a fost asfaltat înainte de Al Doilea Război Mondial, iar în anii ‘50 era deja considerat unul dintre cele mai bune drumuri din România, conform unor arhive americane.

Ulterior, a fost modernizat complet, pe toată lungimea sa de peste 100 de kilometri între Sibiu și Râmnicu Vâlcea.

Transfăgărășanul, construit de militari

Transfăgărășanul (DN7C), una dintre cele mai spectaculoase șosele din Europa, a fost construit între 1970 și 1974 și traversează Munții Făgăraș, ajungând la altitudinea de 2.042 m în căldarea Bâlea. Drumul leagă județele Argeș și Sibiu și are o lungime totală de aproximativ 150 de kilometri.

Inaugurat oficial în septembrie 1974, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, drumul era considerat la acea vreme un obiectiv strategic. Presa îl numea „Transfăgărășan – Nicolae Ceaușescu”, în semn de omagiu adus liderului comunist.

Construcția a fost realizată de Armata Română, care a mobilizat mii de militari în termen. Aceștia au lucrat în zone montane greu accesibile și în condiții extreme.

„Apa era adusă cu găleți din râul Capra. Ne spălam dimineața la râu. Munca era grea, condițiile erau rudimentare”, relata un fost militar.

În punctul „Piatra Dracului”, din cauza zăpezii, un buldozer a fost demontat, iar piesele au fost transportate cu elicopterul, apoi reasamblate pe munte

Transfăgărășan. Foto: DRDP Brașov

„Partidul a încredințat Armatei construcția Transfăgărășanului. Ostașii au pornit asaltul împotriva muntelui care se opunea cu stânci, viscol și grindină”, informa revista Apărarea Patriei în 1971.

Pe întregul traseu au fost construite 27 de poduri, 550 de podețe și cel mai lung tunel rutier din România – Tunelul Bâlea (884 metri). S-au excavat peste patru milioane de metri cubi de rocă, iar pentru tunel s-au folosit 20 de tone de dinamită.

Zona Bâlea avea valoare turistică și înainte de construire. În 1970, inginerul Profir Negrea avertiza asupra impactului negativ al amenajărilor:

„Ce mai rămâne din frumusețea acestui loc? Parcajele, hotelul, telefericele – toate alterează peisajul”, se plângea acesta, în revista Flacăra.

Transfăgărășanul, inaugurat în 1974, a fost asfaltat complet în anii următori, iar astăzi este deschis circulației doar vara, devenind un simbol turistic al României.

Drumul de marmură din satul Alun

În satul Alun din Ținutul Pădurenilor, județul Hunedoara, se află un drum unic în România, pavat cu marmură și construit în anii ’60–’70 pentru a facilita transportul blocurilor de 5–10 tone din cariera locală.

„Structura lui solidă trebuia să permită ca blocurile de marmură să poată fi coborâte în siguranţă pe panta dealului”, povestește un localnic.

Deși astăzi mai sunt doar câțiva locuitori permanenți, satul Alun a devenit o destinație tot mai căutată de turiști, iar unul dintre motive este drumul său inedit, greu practicabil cu autoturismele.

În perioada comunistă, cariera de marmură, inițial exploatată de o familie de italieni, a cunoscut o dezvoltare accelerată. Marmura extrasă de aici era prelucrată la Simeria și exportată inclusiv în Italia. În anii '60, aproape 100 de gospodării animau satul, iar locuitorii lucrau în carieră sau la exploatările din zonă.

Drumul de marmură, lung de 5–7 kilometri, coboară spre valea Peștișele și se pierde printre păduri, legând Alunul de gara Crăciuneasa de pe valea Govâjdiei. În trecut, camioane și autobuze pline cu muncitori ori marmură circulau zilnic pe acest traseu.

După 1990, cariera a fost închisă, iar întreaga industrie minieră a dispărut. Calea ferată care lega Crăciuneasa de Hunedoara a fost dezafectată, iar drumul de marmură a fost abandonat, fiind folosit doar de localnici și turiști curioși.

Totuși, în ciuda stării sale precare, drumul atrage vizitatori datorită valorii sale istorice și peisajului pitoresc al satului. Localnicii doresc transformarea sa într-o potecă turistică.