De-a lungul timpului armele au cunoscut o evoluție continuă, mai ales că războiul a fost o constantă în istoria umanității. Armele albe au fost cele mai utilizate, iar unele dintre acestea și-au câștigat o reputație aparte pe câmpul de luptă.

Armele albe au fost utilizate pe câmpul de lupt milenii de-a rândul, confecționate din diferite tipuri de metale și aliaje, de la cele din aramă și până la oțel. Unele dintre acestea și-au câștigat o reputație horror pe câmpul de luptă, efectul acestora în mâna unor războinici de elită fiind traumatizant pentru inamici, ducând la eviscări și amputări, transformând lupta într-un adevărat carnagiu. Genul acesta de arme aveau un dublu efect, atât cel mecanic de împungere sau tăiere dar și psihologic prin efectele create.

Lama devastatoare a războinicilor nepalezi

Una dintre cele mai de temut arme albe din istorie se numește kukri și avea un efect devastator mai ales în mâinile războinicilor Gurkha, de origine nepaleză. Timp de secole această armă cumplită a fost folosită în mod tradițional în Nepal, fiind mai apoi adoptată în unitățile de elită de pe subcontinentul indian. Kukri este de fapt un cuțit de mare dimensiuni cu o lamă curbată, de formă lanceolată cu putere mare de tăiere. Originile acestei arme se pierd în negura timpului. Unii sunt de părere că a fost o armă inspirată de la kopis-ul persan sau chiar de la spadele utilizate de macedonenii lui Alexandru cel Mare, inclusiv în luptele din India. Cert este că aceste cuțite au fost atestate pentru prima dată în Nepal în secolul al VII d Hr de către populațiile sino-tibetane, din grupul kiratis. Acești kiratis ajunși la putere în Nepal au impus cuțitele kukri drept armă reprezentativă a ținutului.

La origine kukri a fost fie o seceră trasnformată în armă de luptă, fie pur și simplu un cuțit cu funcționalitate multiplă, utilizat inițial de localnicii pentru activități pașnice, dar adaptat la nevoile militare. Cele mai vechi kukri păstrate sunt de acum mai bine de cinci secole și se află păstrate la Muzeul Național Chhauni în Kathmandu. Una dintre cele mai bine păstrate kukri este din anul 1627 și a aparținut lui Drabya Shah fondatorul Regatului Gorkha. De altfel, acești războinici gorkha, o elită militară a subcontinentului indian au făcut faimoase cuțitele kukri. Aceste arme au o lungime de 40-45 de centimetri și o greutate de aproximativ 900 de grame.

Au lama curbă cu partea superioară lanceolată. Erau folosite de războinicii gurkha pentru lovituri puternice, menite să taie adânc, să provoace răni fatale. În mâinile unui războinic de elită acest cuțit kukri avea efect devastator, în lupta corp la corp. Se spune că un gurkha putea doborâ cu un kukri mai mulți oponenți într-un timp scurt, provocând amputații, decapitări sau eviscerare. Se spunea chiar că un luptător foarte bune putea, cu o singură lovitură de kukri să eviscereze un cal. Eficiența acestor arme terifiante dar și a celor care le mânuiau a fost observată de britanici în timpul luptelor dintre Compania Indiilor Orientale a Marii Britanii și războinicii gurkha din Nepal, la începutul secolului al XIX lea. Eficiența acestor războinici a dus la rectrutarea lor în trupele coloniale britanice din India. De altfel Gurkha, cu această armă tradițională în dotare, evident alături de alte arme, s-au distins ca una dintre cele mai dure unități militare din lume. Arma este utilizată și astăzi de trupele de elită indiene dar și Britain’s Brigade of Gurkhas, formată doar din recruți nepalezi.

Tamahagane oțelul din care se făureau săbiile morții

Una dintre cele mai de temut arme albe ale istoriei a fost fără îndoială katana japoneză. Este vorba despre aceea sabie utilizată de samurai de-a lungul evului mediu japonez. Precursoarele katanei au fost confecționate în secolul al XIII lea de legendarul Goro Nyudo Masamune, arma fiind dezvoltată continuu de-a lungul a trei secole, până la perfecțiune. Katana este o armă lungă, de aproximativ 70 de centimetri, ușor curbată, cu o singură lamă,având de obicei o gardă circulară și mâner lung. Acest mâner lung permitea ca arma să fie utilizată cu ambele mâini. Deși impresionantă ca eficacitate în mâinile unui războinic priceput, katana era o armă ușoară, tocmai pentru a putea fi mâinuită cu rapiditate. Katana clasică a apărut în perioada cunoscută drept era Ashikaga, între 1336 și 1573, marcată de conflicte puternice între feudalii japonezi . Este perioada în care samuraiul devine războinicul prin excelență al Japoniei medievale, iar katana arma sa de bază. Mânuirea katanei s-a transformat într-o adevărată artă.

Un samurai era capabil să tragă sabia din teacă cu o viteză uimitoare și să taie imediat adversarul. Această armă rapidă, rezistentă și foarte tăioasă era utilizată cu mișcări rapide, puternice, precise. De multe ori nu era nevoie decât de o singură tăietură. Efectele erau îngrozitoare. Cu o katana bine făcută, un samurai priceput putea amputa membre dintr-o lovitură, decapita sau, spun unele surse, chiar tăia un om în două, în plan orizontal. Confecționarea unei asemenea arme necesita o tehnică și materiale aparte. Era făcută dintr-un oțel special numit ”tamahagane” iar forjarea lamei putea dura câteva zile. Lama era făcută din mai multe bare de metal sudate prin forjare de mai mulți artizani. Nu orice artizan era capabil să facă o asemenea armă. Erau ateliere specializate, cu meșteri legendari. Era o armă cu o semnificație nu doar militară, dar și religioasă și socială, fiind apanajul unei elite militare, de origine nobilă.

Arma soldaților care au făurit cel mai mare imperiu al Antichității

Cea mai puternică armată a Antichității a fost fără îndoială armata romană. Cu ajutorul ei Senatul și împărații Romei au cucerit teritorii întinse, din nordul Insulelor Britanice până la Tigru și Eufrat, și de la limes-ul Germaniei până la deșertul Sahara. Unitatea de bază a armatei romane era legionarul, un infanterist bine echipat și antrenat, un soldat de elită al lumii antice. Soldatul roman era disciplinat și pregătit să lupte în formație bine organizată, dar totodată versatilă, în funcție de realitatea de pe câmpul de luptă. Arma sa reprezentativă era gladiusul o spadă, scurtă, cu două tăișuri și lamă lată. Gladiusul avea 65 de centimetri lungime și o lățime de șapte centimetri. Cântărea aproximativ un kilogram și avea lama în formă de v. Mânerul era confecționat din lemn și putea fi placat cu bronz sau argint, depinde de statutul celui care o folosea. La capătul mânerului arma avea o măciulie hemisferică folosită pentru echilibrarea spadei.

Nu era o armă italică. A fost împrumutată de la triburile hispanice, întâlnite de romani în campaniile lor de cucerire. Gladiusul a început să fie utilizat de romani începând cu secolul al III lea îhr în timpul războaielor punice, arma fiind perfecționată de-a lungul timpului. Era ideală pentru tactica romană. Putea fi trasă rapid din teacă, fără să existe riscul de a-și accidenta camaradul din formație, și mai apoi utilizată în combinație cu scutul mare și dreptunghiular care oferea o protecție sporită. Eficiența acestei arme era deosebită iar efectele pe câmpul de luptă îngrozitoare pentru inamici. Era utilizată atât pentru înjunghiere din spatele scutului, mai ales în abdomen și zona gâtului, dar și pentru tăiere. „Macedonenii obişnuiţi să lupte cu grecii şi ilirii, au văzut de multe ori rănile produse de suliţe sau de săgeţi şi mai rar cele făcute de lance. Dar acum aveau ocazia să vadă cadavrele mutilate de gladiusul spaniel, cu braţe tăiate din umăr, cu capete separate de trup, cu măruntailele aruncate afară şi alte răni cumplite.”, scria Pliniu cel Bătrân în ”Naturalis Historia”.

Falcata, coșmarul iberic

Triburile iberice din Antichitate erau renumite pentru forța lor războinică dar și pentru armamentul deosebit de eficient. Nici nu este de mirare că romanii au împrumutat de la ei modelul gladiusului. Ibericii aveau însă o armă cu adevărat devastatoare în lupta corp la corp. Se numea falcata și era o armă albă cu o lamă curbă și lată. Falcata era îngustă către mâner și lată la vârful în formă de v. Mânerul avea o protecție înmănușată. Falcata avea tăișuri pe ambele părți ale lamei și era utilizată pentru lovituri de sus în jos, fiind preferată de cavaleriști. Deși era o armă tradițională a triburilor iberice, specialiștii cred că forma armei a fost împrumutată de la greci, mai precis de la kopis. Kopis-ul grecesc avea însă un singur tăiș, era mai puțin curbat și cu un mâner ușor diferit. Este posibil ca ibericii să fi preluat kopis-ul îmbunătățindu-l de-a lungul timpului. Falcata hispanică era terifiantă în mâna unui luptător bun. Un astfel de războinic putea efectiv să-și ciopârțească inamicul, amputând membre, eviscerând și chiar decapitând.

Arma barbarilor care au devenit coșmarul Romei

O altă armă antică care a rămas în istorie prin efectele sale devastatoare a fost cea utilizată de războinicii daci. Era vorba despre falx dacica, o armă albă cumplită care a făcut ravagii pe câmpul de luptă. Această armă era de mari dimensiuni, cu o lamă de 68 de centimetri prinsă într-un mâner de lemn, fără gardă. Specialiștii spun că era, cel mai probabil, mânuită cu două mâini de războinici de elită, capabili să utilizeze cu eficiență maximă această armă. Forma armei indică faptul că era utilizată în special pentru lovituri puternice, de retezare. Era cu siguranță o armă cu puternic efect psihologic, cei care o mânuiau fiind aruncați primii în luptă. De obicei cu ajutorul falxului, un războinic dac experimentat și bine pregătit făcea un adevărat carnagiu, fiind capabil să amputeze membre sau să decapiteze cu o singură lovitură.

„Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului”, scria arheologul Cătălin Borangic în articolul „Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica”, apărut pe cclsebes.ro.

Tocmai de aceea falxul dacic și-au câștigat un renume aparte în antichitate. „Soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştrii, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, dupa grozavele răni ce le-au fost pricinuite de armele încovoiate ale dacilor”, scria Cornelius Frontinus. Pentru a se proteja de loviturile devastatoare de falx romanii și-au îmbunătățit echipamentul pentru războaiele cu dacii. „Falx-ul i-a determinat pe romani să efectueze numeroase schimbări în echipamentul militar. Au introdus o piesă de armură, nefolosită anterior, ”manica”, au îmbunătăţit coiful roman şi s-au reîntors la forme modificate de lorica hamata şi lorica squamata, special pentru aceste campanii contra dacilor”, preciza Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”