Evul Mediu european a fost marcat de războaie dese și conflicte între feudali. Violența, moartea, bătăliile făceau parte din viața de zi cu zi. Tocmai de aceea, din această perioadă au rămas o serie de arme cumplite, cu ajutorul cărora războinicii vremii au făcut ravagii pe câmpul de luptă.

Evul Mediu european a fost marcat de numeroase războaie. A fost o perioadă violentă cu puține perioade de pace, dominată de războinici. Fiecare senior feudal avea propria ceată înarmată, care varia ca număr de luptători și echipament în funcție de statutul social, dar și de avere. În general, conflictele armate erau o obișnuință pentru oamenii Evului Mediu. Feudalii locali se răfuiau pentru litigii mărunte, marii seniori pentru putere și influență, iar regatele se războaiu, de asemenea, pentru teritorii și prestigiu.

Fiind o epocă a războinicilor prin excelență, Evul Mediu a fost perioada în care au fost concepute sau îmbunătățite o serie de arme cu potențial devastator pe câmpul de luptă. De altfel, bătăliile medievale erau deosebit de sângeroase, măceluri cumplite corp la corp. Câmpurile de luptă, arătau ca niște abatoare în aer liber, cu oameni mutilați sau sfârtecați. Dintre armele folosite pentru a produce aceste cumplite măceluri, câteva s-au remarcat prin eficiența lor ucigătoare.

„Steaua dimineții”, unealta de ucis și schilodit a Evului Mediu

Una dintre cele mai înfricoșătoare arme de măcelărit pe câmpul de luptă în Evul Mediu european a fost un buzdugan numit ”steaua dimineții” . A fost atestată pentru prima dată în secolul al XIV-lea, în statele germane. Era o armă formată dintr-un mâner de lemn, la capăt cu o bilă din metal dotată cu țepi ascuțiți. Forma măciuliei a variat totuși de la o regiune la alta, la fel și lungimea mânerului de lemn, mai ales că arma s-a răspândit în aproape tot Occidentul medieval. Era folosită atât de infanterie, dar și de cavalerie. În cazul infanteriei avea mâner lung și era utilizată ca armă de șoc în primele linii ale bătăliei, pentru a crea breșe în liniile de luptă inamice și a genera panică. În cazul infanteriei au fost atestate astfel de buzdugane cu mâner lung, care ajungeau și la peste doi metri.

Este cazul unei variante de ”steaua dimineții” numită ”goedendag” folosită mai ales de infanteria din Țările de Jos. Fiind o armă grea care necesita multă forță pentru a provoca pagube considerabile, „steaua dimineții” era utilizată de cei mai puternici infanteriști. Variantele mai scurte, erau folosite și de cavaleri atât în lupta călare, dar și pedestru atunci când își pierdeau calul în luptă sau erau nevoiți să lupte, pe jos, corp la corp.

Efectul acestei arme era devastator, spun specialiștii care au testat arma în mediu controlat. Putea distruge armura și provoca răni foarte grave, atât prin forța brută a bilei de metal, cât și prin țepii extrem de ascuțiți, care mutilau inamicul. De obicei, combatanții ținteau capul adversarului, sfărâmându-l cu lovituri puternice. Cei care scăpau cu viață în urma loviturilor primite erau de obicei schilodiți pe viață, cu probleme neurologice grave sau cu membre zdrobite care ulterior trebuiau amuputate.

A fost utilizată mai ales de infanterie pentru a măcelări cavalerii doborâți de pe cal, fiind extrem de de eficientă contra trupelor cu armură. În bătălia de la Agincourt, de exemplu, infanteria englezească a făcut ravagii cu buzdugane de tipul ”steaua dimineții” în rândul cavalerilor francezi, doborâți de pe cal.

Dezavantajul acestui buzdugan era chiar greutatea sa, neputând fi folosit foarte mult timp fără să-l obosească pe cel care îl mânuia. În plus, exista riscul să rămână blocată în armura oponentului. Două buzdugane de acest tip, datând din secolul al XVI-lea, pot fi văzute la muzeul din Viena. Alte „stele ale dimineții” care au supraviețuit timpului pot fi văzute la Graz.

Spada de măcelărit asigura plată dublă

În topul celor mai terifiante arme medievale se află și zweihander. Este vorba despre o spadă uriașă, care era folosită cu ambele mâini. Arma îi teroriza pe inanimici, mai ales că era mai mereu utilizată de oșteni foarte puternici și foarte experimentați în lupta corp la corp. Denumirea de zweihander este relativ modernă, aceste spade uriașe fiind numite dopplehander, adică arme de utilizat cu două mâini. Dimensiunile armei erau impresionante, lungimea variind între 1.5 și 1.7 metri. Doar lama ajungea să măsoare 1.4 metri.

Spadele erau dotate cu un mâner lung, pentru a putea fi mânuite cu ambele brațe, dar și cu o gardă impresionantă, care echilibra arma și totodată ajuta luptătorul să se apere mai ales de atacurile cu lancea. În plus, avea, între lamă și mâner, o porțiune metalică neascuțită, care putea fi prinsă cu mâna, iar arma era astfel transformată într-o unealtă letală de înjunghiat. Dopplehander era arma utilizată de Landsknecht, mercenari germani din secolul al XV-lea și al XVI-lea.

Acești landsknecht erau trupe de elită, extrem de temuți pentru forța lor fizică dar și priceperea în luptă. De altfel, aceste spade uriașe nu putea fi utilizate decât de luptători înalți și puternici, capabili să le poată folosi la capacitate maximă. În mâinile unui landsknecht această lamă uriașă devenea o unealtă de măcel în masă. Specialiștii spun că luptătorii cu dopplehander intrau primii în luptă și principalul lor scop era să distrugă formațiile compacte de lăncieri, dar și să creeze breșe în linia de apărare inamică.

Cu ajutorul unui dopplehander erau tăiate lănci, amputate brațe, picioare, capete. Una dintre cele mai cunoscute povești privind eficiența acestei arme în mâna unui profesionist cu forță fizică datează din secolul al XV-lea. Povestea spune că Pier Gerlofs Donia, un rebel flamand, a reușit cu un dopplehander să decapiteze mai mulți inamici cu o singură lovitură.

Arma și-a căpătat gloria în timpul împăratului german Maximillian I. Speriat de forța falangei de lăncieri elvețieni renumiți pentru priceperea lor în toată Europa, Maximillian I a angajat trupe de landsknecht înarmați cu teribilele dopplehander. Cu ajutorul lor a reușit să spargă linia aproape invincibilă a infanteriștilor elvețieni, fiind celebră victoria de la La Biccoca, din 1522. Mânuitorii de spade uriașe au reușit să spargă falanga elvețiană și să creeze breșe în apărarea inamicului. Importanța acestei spade a dispărut odată cu apariția primelor arme de foc.

Arcul lung, teroarea de pe câmpul de luptă

Una dintre cele mai de temut arme de pe câmpul de luptă, în Evul Mediu, a fost fără îndoială arcul lung englezesc. Mai ales în secolul al XIV-lea, în timpul Războiului de 100 ani, purtat între regatele Angliei și Franței, arcul lung a decis câteva victorii importante. În bătăliile de la Crecy, Poitiers și Agincourt, arcașii englezi au făcut ravagii, distrugând renumita cavalerie greu înarmată a francezilor.

Această armă terifiantă avea în jur de 2 metri lungime și era confecționată din lemn de tisă. Săgețile trase din această armă puteau zbura până la o distanță de 300 de metri, cu efect devastator. Penele de la capătul săgeții făceau ca aceasta să se învârtă în sensul acelor de ceasornic și să aibă o forță de pătrundere incredibilă, reușind să treacă, pur și simplu, prin armură.

Determinările făcute pe schelete ale luptătorilor doborâți de săgețile trase din arcul lung, arată efectul incredibil al acestei arme, compoarabil cu cel al cartușului. Pentru a mânui arcul lung era necesară o pregătire temeinică, fiind nevoie de o forță de până la 80 de kilograme pentru a încorda cum se cuvine această armă. În plus, trebuia o pricepere deosebită. Selecția arcașilor era extrem de dură, la fel și antrenamentul, însă eficiența era maximă. Un arcaș englez putea trage până la 10 săgeți pe minut.

Originile arcului lung în Europa, sunt, se pare, în Țara Galilor. În secolul al XII-lea sunt menționate luptele englezilor duse pentru cucerirea Țării Galilor. Luptătorii galezi au făcut ravagii în rândul trupelor englezești, cu ajutorul arcurilor lungi. Mai târziu, după cucerirea acestui ținut, monarhii englezi i-au recrutat pe arcașii galezi în armatele lor. Într-o etapă ulterioară, tot mai mulți englezi au fost selectați și antrenați pentru a folosi arcul lung.