Pok a Tok sau Tlachtli a fost primul joc de echipă inventat vreodată. Dar și cel mai sângeros. De multe ori miza jocului era viața sau moartea. Se juca folosindu-se o minge grea din cauciuc și semăna cu o partidă de volei. Era deosebit de brutal, mai ales pentru cei care pierdeau.

Acum aproximativ 3.000 de ani, în America Centrală s-a inventat un joc care se juca, la propriu, pe viață și pe moarte. A purtat diverse denumiri, în funcție de civilizația în care s-a practicat, dar rezultatul era același, pentru învinși: moartea.

Pok a Tok sau Tlachtli este considerat unul dintre cele mai sângeroase jocuri din istoria umanității. Cu toate acestea a devenit o tradiție foarte răspândită în zona mesoamericană, fiind practicat timp de mai bine de două milenii. Chiar și astăzi se organizează partide, evident fără implicații mortale.

Cel mai vechi joc de echipă din istoria umanității

America Centrală a fost căminul unor civilizații străvechi, foarte dezvoltate și totodată extrem de sângeroase. Artizani, agricultori, negustori și războinici au lăsat în urmă monumente, forme de artă incredibile, dar și o istorie misterioasă și macabră. Este vorba despre olmeci, mayași sau azteci, popoare ale căror civilizații au dominat istoria Americii timp de câteva milenii, până la venirea conquistadorilor spanioli.

Aceste popoare care cunoșteau bine astronomia, matematica, capabile de minuni inginerești, precum realizarea de monumente asemănătoare piramidelor, instalațiilor de irigații sau aprovizionare cu apă a unor orașe incredibile, erau foarte legate de viața religioase și spirituală.

Totul era interpretat în acord cu semnele zeilor. Iar zeii popoarelor mesoamericane erau în mare parte sângeroși. Până și jocurile sau sporturile erau încărcate de o semnificație religioasă, mistică - inclusiv jocul cu mingea, mesoamerican, cel mai faimos sport din această zonă a lumii.

Purta diferite nume, în funcție de civilizația care l-a practicat. De exemplu, maiașii îi spuneau Pok a Tok, în timp ce aztecii îl numeau Tlachtli.

Așa cum arată descoperirile arheologice, acesta este cel mai vechi sport de echipă din lume.

Pok a Tok a început să fie jucat încă de acum 3.600 de ani. Cel puțin asta arată datarea cu radiocarbon a celui mai vechi teren pentru practicarea acestui sport, descoperit la Paso de la Amada în Mexic.

Cel mai probabil, jocul a aparținut culturii olmece. Civilizația olmecă a fost prima mare civilizație mesoamericană, luând naștere din influențele culturale de tip Mokaya și Mixe-Zoque, din zona Mexicului de astăzi.

Această civilizație s-a răspândit și a înflorit în zona statelor Veracruz și Tabasco, din Mexicul de astăzi. Olmecii aveau o cultură înfloritoare, cu mari orașe, temple și culturi agricole întinse. Olmecii sunt cei care au pus bazele ritualurilor sângeroase din America Centrală și tot ei sunt primii care ar fi practicat acest sport Pok a Tok. De altfel, ”olmec„ înseamnă în dialectul nahuatl, „poporul de cauciuc“, iar jocul pok a tok se juca folosindu-se o minge de cauciuc, semn că aceștia extrăgeau cauciucul din arborii cu același nume. Jocul s-a răspândit apoi la mayași și în cele din urmă la azteci.

Era extrem de răspândit și avea popularitatea fotbalului de astăzi. Arheologii au descoperit nu mai puțin de 1.300 de terenuri de pok a tok pe tot cuprinsul Americii Centrale. Cel mai mare teren pentru pok a tok a fost descoperit în orașul mayaș Chichen Itza, având 96 de metri lungime și 30 de metri lățime.

Se presupune că până în secolul al XV-lea, dHr, jocul deja se răspândise până în Paraguay (America de Sud), dar și Arizona (America de Nord).

Un joc brutal, asemănător voleiului

Pok a Tok sau Tlachtli erau un sport care se practica pe un teren cu dale de piatră. Practic era ca o curte interioară, în forma literei I, cu pereți de-o parte și de alta și cu podea, așa cum am precizat, căptușit cu dale de piatră. Avea elemente în comun, să zicem, cu voleiul modern. Se juca în două echipe, a câte șase membri.

Cel mai probabil, pe terenuri uriașe precum cel de la Chichen Itza, echipele aveau mai mulți jucători. Terenul era împărțit în două, cu o linie orizontală. Cele două echipe trebuiau să lovească o minge de cauciuc și să o trimită, peste linie, în terenul adversarului. Mingea nu trebuia să atingă pământul. Când atingea pământul, echipa adversă primea cel mai probabil puncte. Cine marca cele mai multe puncte, făcându-și adversarul să scape mingea, câștiga.

Nu se știe, exact, cum funcționa sistemul de punctaj. Mingea se lovea doar cu șoldul și probabil, cu partea exterioară a cotului și probabil genunchiul sau încheietura piciorului. Sunt specialiști care cred că doar cu șoldul putea fi lovită ceea ce implica o pregătire tehnică specială dar și o dexteritate aparte.

Nu se știe dacă existau echipe profesioniste sau o ligă pentru jocul cu mingea mesoamerican. Numărul mare de terenuri, reprezentările artistice de pe monumente, mărturiile spaniolilor și dexteritatea necesară abordării jocului, arată totuși că cei care-l practicau erau profesioniști - doar cu asta se ocupau. Cel mai probabil erau organizate meciuri regulat, între diferite echipe.

Jocul a fost complicat de mayași, care au adăugat terenurilor două „urechi”, din piatră, cu orificiu, pe zidurile lateriale. Echipa care reușea să strecoare mingea prin acele orificii câștiga meciul. Specialiștii spun că era un joc brutal.

Mingea, făcută din cauciuc, foarte elastică, cântărea în jur de 3 kilograme și avea un diametru de aproximativ 37 de centimetri. Cam cât o minge baschet. Mingea era lovită cu putere, mai ales cu ajutorul coatelor, iar cel atins putea suferi traumatisme grave.

În plus, pentru a ține mereu mingea în mișcare, fără să atingă pământul, jucătorii de multe ori se aruncau pe dalele de piatră, terminând meciul plini de vânători, zgârieturi și însângerați.

În timp, din cauza accidentărilor grave, jucătorii au fost lăsați să poarte echipament de protecție. Așa cum arată reprezentările de pe temple sau clădiri administrative, pe cap aveau un soi de coifuri, apărători din bumbac pe genunchi și coate dar și centuri întărite cu piatră pentru a proteja șoldurile. Se numeau „jugos“ și erau folosite și pentru a potența puterea de lovire a mingii cu șoldul. Evident, echipamentul de protecție era completat cu haine colorate și cu pictură ritualică pe trup.

Pe viață și pe moarte

Pentru popoarele mesoamericane , moartea și sacrificiul erau o parte componentă a culturii lor. Zeii azteci, în special, erau sângeroși și cereau moarte, în mod constant. De altfel, uriașa piramidă din capitala aztecă Tenochtitlan este mărturia perfectă a secole de sacrificii umane, la scară mare.

Mayașii, la rândul lor, erau cunoscuți pentru sacrificiile de copii, de la Chichen Itza, pentru zeii fertilității. Așa se face că și Pok a Tok a fost încărcat la rândul său, de o semnificație religioasă. Mai precis, jocul cu mingea reprezenta mișcarea corpurilor cerești pe boltă. În plus, era și o metaforă a călătoriei în lumea morților, a zeilor mayași. Această poveste se află în celebrul Popol Vuh, mitul creației poporului maya.

Pe lângă partidele obișnuite, cu caracter pur sportiv, erau numeroase partide ritualice care se jucau, la propriu, pe viață și pe moarte.

Există mărturii care arată că jucătorii sau măcar căpitanul echipei care pierdea meciul erau uciși, prin decapitare. În ilustrațiile prezente în documente din America Pre-columbiană, precum cele cuprinse în Codex Borgia, dar și în piatra cioplită de pe zidurile terenurilor de joc cu mingea, din orașele Chichen Itza sau El Tajin, sunt prezente dovezi ale decapitării căpitanului de echipă, fie de un preot, fie de adversar.

În cultura aztecă se bănuiește că în unele cazuri, întreaga echipă pierzătoare era decapitată. Conchiistadorii spanioli au precizat, după cucerirea Mexicului, că exista o legătură strânsă între aceste jocuri ritualice și decapitări.