Considerați printre cei mai puternici și constanți aliați ai dacilor împotriva romanilor, sarmații erau războinici cu ritualuri misterioase, care au inspirat numerose legende, dar și maeștri ai luptei călare. În societatea lor, ultimul cuvânt îl aveau însă femeile.

În războaiele contra romanilor, dacii s-au bazat pe o serie de aliați barbari. Printre aceștia, sarmații, o populație de călăreți războinici de temut. Aceștia au fost cei mai constanți aliați ai dacilor, probabil din vremea lui Burebista și chiar după cucerirea romană. Ba chiar, așa cum arată o serie de autori antici, sarmații au locuit alături de geți sau daci de-a lungul istoriei, însoțindu-i atât în războaiele contra lui Traian, dar și în numeroasele expediții de jaf ale dacilor liberi, în provinciile imperiului.

Neamurile sarmaților au ajuns faimoase în toată lumea antică, au făurit un adevărat imperiu al stepelor nord-pontice și au dat naștere numeroaselor legende, prin vitejia și prin priceperea lor în arta războiului călare.

Triburi de călăreți nomazi, conduse de femei-amazoane

Sarmații sunt un popor de origine iraniană, asemănător sciților, care la un moment au format o confederație tribală ce a reunit comunități care împărtășeau origini asemănătoare, dar și o cultură și o limbă comună. Sarmații au intrat pe scena istoriei în secolul al VII-lea î Hr, adică acum mai bine de 2.700 de ani. Se presupune că această federație tribală a sarmaților s-a format în stepele euroasiatice din zona cuprinsă între Don și Munții Urali.

Aceste triburi cu origini iraniene aveau un mod de viață nomad, fiind crescători de cai și vite, care trăiau din ceea ce le ofereau animalele, dar și din jaf. Sarmații, spre deosebire de sciți, credeau într-un misterios zeu al focului. În cadrul unor ritualuri misterioase, sacrificau cai acestui zeu. Sarmații sunt menționați de Strabon, în drumul lor către Vest. Geograful grec spune că erau împărțiți în cinci triburi: Roxolani, Iazygi, Siraces, Aorsi și Sauromatae.

Numeroși oameni de știință spun că și alanii fac parte din grupul sarmaților, dar nu au migrat împreună cu cele cinci triburi menționate, către vest, în aceeași perioadă. Interesant este faptul că sarmații, potrivit unor surse, au fost conduși inițial de femei, inclusiv marea confederație fiind condusă de o regină. Asta fiindcă în lumea sarmatică, la fel ca și în cea scitică, femeile luptau cot la cot cu bărbații, fiind războinici de temut.

De aici s-ar fi inspirat și grecii, care le-au introdus în mitologia lor pe faimoasele amazoane.

„Femeile sarmaților duc un fel de viață asemenea cu al străbunelor lor, merg la vânătoare călare și împreună cu bărbații lor, și fără bărbați, ba merg și la război și portul îl au ca și bărbații”, preciza Herodot în celebrele sale „Istorii”.

Specialiștii spun că această tradiție războinică a femeilor a venit dintr-o necesitate practică.

„Este o caracteristică a societăților pastorale, în care acestea trebuiau să aibă grijă de gospodării în timp ce bărbații erau plecați cu turmele”, precizează Daniel Ciucălău în „Sarmații în nordul Moldovei”.

Maeștrii războiului călare și un imperiu al stepelor

Sarmații, pe lângă crescători de vite și de cai, erau foarte buni războinici. Erau considerați adevărați maeștri ai războiului călare. În secolul al IV-lea, puternica confederație sarmată a trecut Donul și i-a cucerit pe sciți. Mai apoi, în secolul al-III lea au început să avanseze către Vest. Primele neamuri sarmatice care au ajuns în zona danubiană au fost iazigy și roxolanii. În secolul I d Hr, aceștia se așezaseră deja în zona Dunării, teritoriile extracarpatice, dar și în câmpia Pannonică.

În Pannonia, au fost aduși cu bună știință de către romani, pentru a servi drept tampon împotriva războinicilor daci, care făceau dese incursiuni în această provincie romană. Sarmații au creat un adevărat imperiu al stepelor, reușind să domine toată zona stepelor nord-pontice, având un stil de luptă inovativ, bazându-se exclusiv pe cavalerie.

Mai întâi, era cavaleria ușoară formată din arcași călare, foarte rapizi și foarte preciși în mânuirea arcului de stepă, iar apoi erau trupele greu înarmate. Este vorba despre renumiții catafractari, călăreți îmbrăcați din cap până în picioare în zale în formă de solzi, inclusiv caii fiind acoperiți de aceste armuri din solzi. Nu foloseau scuturi și erau înarmați cu sulițe foarte lungi, dar și cu spade lungi mânuite cu două mâini.

În „Historia”, Tacitus, cunoscutul autor latin, spunea despre triburile sarmaților roxolani că aceștia nu erau capabili să poarte lupte de infanterie, dar aveau o cavalerie superbă, înarmată cu „țepușe lungi” și săbii foarte grele și mari, mânuite cu ambele mâini.

Roxolanii purtau armuri grele, din piele groasăm peste care erau cusute lame de fier, în formă de solzi. Tot Tacitus spunea că armura era atât de grea încât călărețul doborât abia se mai putea ridica. În același timp, însă, un călăreț roxolan era foarte greu de doborât.

În anul 67 dHr, de exemplu, cavaleria sarmată a măcelărit două cohorte romane, în timpul împăratului Otho. Tacitus spunea că numai roxolanii aveau în jur de 9.000 de călăreți și că erau preocupați mai ales de pradă. Tacitus spune că yazigii erau la fel de performanți ca roxolanii când venea vorba de cavalerie.

Stilul de luptă al sarmaților dar și inovațiilor lor, au fost adoptate inclusiv de romani. De altfel, mulți sarmați au ajuns să lupte ca mercenari în armatele romane, o parte fiind trimiși inclusiv în Britannia.

Un lucru interesant, mărturisit de Tacitus, este acela că roxolanii practicau deformarea ritualică a craniului, ca simbol al frumuseții. Dacă pe câmpul de luptă erau o forță de temut, același autor latin spune despre sarmați că era nestatornici, nu erau serioși față de angajamentele luate, fiind mai mult preocupați de pradă. Totodată, erau considerați incapabili de a se organiza militar și politic în mod eficient, ceea ce le-a și adus, de altfel, pieirea. Puterea lor în lumea stepelor a fost luată de goți, iar mai apoi de huni.

Sarmații, aliați și vecini ai dacilor

Sarmații au trăit alături de geți sau de daci timp de secole, așa cum arată descoperirile arheologice și izvoarele antice. Se presupune că Burebista, prin cucerirea Olbiei, a stăvilit înaintarea peste Nistru a sarmaților. Mai apoi, după moartea lui Burebista, triburile sarmaților s-au inflitrat în teritoriile carpatice. Yazigii străbat văile Prutului pentru a ajunge în Pannonia. Roxolanii sunt și ei întâlniți în zona Moldovei, dar și a Dobrogei.

De exemplu, în perioada 9-17 d Hr, sarmații sunt menționați de poetul Ovidius. Sarmații și geții sau dacii ajung să locuiască unii lângă alții, pașnic, devenind aliați de încredere.

„În timpul exilului său la Tomis (anii 9-17 e.n.), poetul Ovidius îi aminteşte adesea pe sarmaţi alături de geţi, în ale sale ”Tristia” şi ”Epistulae ex Ponto”. Astfel poetul se plânge că se află într-o regiune înspăimîntătoare „inter Sauromatas ... Getasque” şi se întreabă dacă sarmaţii şi geţii ii vor citi vreodată poeziile. În alte versuri el spune că a învăţat limba geţilor şi a sarmaţilor(...) Din exemplele citate, ca şi din alte versuri ale poetului reiese că în acea vreme pătrunseseră în Dobrogea unele grupuri de sarmaţi care coabitau cu geţii pe acelaşi teritoriu”, precizează și Gheorghe Bichir în „Relațiile dintre sarmați și geto-daci până la sfârșitul secolului I d Hr”, în SCIVA.

Sarmații îi vor însoți pe daci, încă de dinaintea stăpânirii lui Decebal, în expedițiile lor de jaf din provinciile romane. Vor lupta alături de daci în timpul războaielor daco-romane, dar vor rămâne parteneri de jafuri ai dacilor liberi și ai goților și după cucerirea Daciei.

Așa cum arată necropola de la Mihălășeni, Botoșani, din secolul al IV-lea d Hr, sarmații au locuit alături de daci și goți, probabil amestecându-se la un moment dat.