La mijlocul anilor 80 situația românilor devenise tot mai grea. Politica lui Ceaușescu de a înapoia datoria externă a secătuit țara. Totul se dădea la export. Nivelul de trai al românilor scăzuse considerabil. Era o lipsă totală de alimente, de combustibil, curentul electric se întrerupea zilnic. Românii o duceau mai greu dacât au dus-o în timpul războiului. Și activiștii de partid erau nemulțumiți deoarece Ceaușescu a aplicat „politica de rotire a cadrelor” și periodic erau mutați în diferite zone ale țării. Și pe plan extern Ceaușescu a dus o politică proprie distanțându-se de țările socialiste și de URSS, ceea ce a dus la iritarea Moscovei. Nemulțumiți de situația existentă, mai mulți activiști de partid au hotărât să-l înlăture de la putere pe Nicolae Ceaușescu. Complotiștii au hotărât că este mai bine să-i anunțe pe sovietici de planul lor. Vlăduț Nisipeanu, unul din complotiști, absolvent al Universității Lomonosov din Moscova, a încercat de mai multe ori să plece în URSS, dar de fiecare dată nu a primit viza de la Securitate. După mai multe încercări nereușite de a ajunge la Moscova, întâmplător s-a întâlnit pe stradă cu un diplomat sovietic pe care îl cunoștea. Vlăduț Nisipeanu și-a dat seama că asta este șansa de a aranja o întâlnire discretă cu ambasadorul sovietic la București.

“Într-o seară, pe stradă, un cetăţean m-a pupat. Şi a plecat mai departe. Şi colegul cu care conspiram, Paul Teodorescu mă întreabă: “Da’ cine e ăsta? Să nu păţim un necaz!” “Nu, lasă că ştiu eu!…” Nu mai ştiam cum îl cheamă. Am răsfoit prin casă și am găsit o fotografie (….) “Ăsta e translatorul meu din ’64 de la Moscova, când am fost la un Congres internaţional al minerilor. El a fost translatorul meu!” (…) Întâlnirea m-a frământat foarte mult! Voiam să ştiu ce e cu el după 20 de ani. Exact după 20 de ani! Din ’64 până în ’84! Ce e cu el?! Să-l caut! Dar un’ să-l caut?! Să întreb la Ambasadă de el? Mă vedea[u] ăştia că intru la Ambasadă! Așa că 30 de zile am dat ocol [Ambasadei Sovietice] la diverse ore. Mă plimbam. În a 31-a zi am dat de el! Şi l-am oprit: “Stop!” Se opreşte… “Ce faci tu pe aici?” “Lucrez la Ambasada Sovietică”. “Ce faci?” “Sunt prim-consul!” “Eşti mare, mă, bravo! Te felicit! Uite, tu poţi să-mi asiguri o întâlnire ambasadorul sovietic [Vasili Ivanovici] Drozdenko?” “E cam greu. Bănuiesc că şi dumneavoastră sunteţi urmărit şi el e urmărit [de Securitate]. Dar încercăm…” Şi îmi propune să plec cu maşina într-o sâmbătă după masă spre Predeal. Şi în dreptul orașului Câmpina, unde satele sunt mai rare să trag maşina pe dreapta şi să mă fac că repar ceva la ea. Să scot o roată… Membrii Ambasadei Sovietice se duceau la odihnă la Predeal şi la Sinaia. Eu la toti care treceau cu mașina să le făc semn să mă ajute. Să le fac semn și rușilor. Ei se vor opri să mă ajute. Şi în timp ce fostul translator va schimba roata la maşina mea, eu să discut în maşină cu ambasadorul…

Dar eu vroiam să cer o întâlnire cu Andropov, la Moscova. Așa că am spus: “Nu e bine! Hai să găsim altă soluţie…” Şi mi-a venit altă idee. I-am propus să vină pentru o zi la Marea Neagră. Să fie într-o zi în care nu e Ceauşescu venit, ca să nu fie multă Securitate şi pază. Urma sa ne întâlnim între Eforie Nord și Eforie Sud cam la vreo 60 de metri de mal, în apă, lângă o geamandură (…) Ambasadorul fost de acord. Ambasadorul a venit cu un consilier şi încă doi băieţi. Dar nu intrau în apă toţi. Pe plaja era puțină lume. Eu am lăsat hainele cuiva și am zis: “Mă duc să fac şi eu o baie. Uite! Apă limpede, soare…” “Bine!” Când am ieşit din apă, nu mai găseam hainele. Ăsta le-a târât cu un băţ, le-a pus pe un gard la soare și tremura de frică! “Ce-ai păţit? De ce ai plecat?” “Doi operatori te filmau când erai în apă!” Dar eu, repede, ca olteanul: “Spui prostii! Erau nişte copii de nemţi sau de polonezi. Se jucau! Şi se filmau între ei… Te speriaşi degeaba!” Ăsta nu ştia nimic! Era prea mare conspiraţia ca să ştie cineva ce fac eu! Dar oricum, mie mi-a[u] intrat fiori! Discuţia cu ambasadorul a fost aşa: “Te rog, tovarăşe ambasador, să informezi conducerea sovietică că vreau să am o discuţie ultrasecretă şi de o importanţă deosebită cu şeful partidului şi statului, Iuri Andropov. Să stabilească când vrea să aibă o discuţie cu mine.

Poate lua relaţii despre mine din Arhiva Universităţii Lomonosov, unde eu am fost student fruntaş…” Ca să aibă încredere în mine, cât de cât. Nu i-am spus detalii ambasadorului. L-am rugat să se ducă personal, nu prin cifru, nu prin aparatura electronică pe care o au ambasadele, că şi ea poate fi detectată de Securitate. Să facă un drum la Moscova să discute personal, între patru ochi, cu Andropov, să-i spună treaba asta. Ambasadorul a întrebat “Cât de periculoasă e treaba sau ce importanţă are…” Zic: “Are importanţă mare! Ceauşescu ne-a fitilit şi pe noi, v-a fitilit şi pe voi! Se poartă cu noi cum se poartă şi cu voi! E nesincer şi necinstit! Trebuie răsturnat şi gata!” Dar tot timpul am insistat să nu-l împuşcăm. Nu vroiam să-l facem erou național. Cum aflăm răspunsul sovietic? Eu în fiecare joi, la ora 5, mă voi duce la Ambasada Sovietică şi mă voi uita la etajul trei. Dacă sunt 10 jaluzele pe care să le pot număra de sus în jos, e O.K. Înseamnă că e de acord cu mine, mă primeşte. Rămâne să stabilim detaliile… Dacă sunt numai 5, înseamnă că mai are de gândit. Dacă nu e nici una înseamnă că nu vrea să discute cu mine, ca nu are încredere în mine. Prima joi am trecu prin fața ambasadei. Erau 5 jaluzele. Deci, mai are de cugetat. Între timp am fost arestat. Şi atunci mi-a pus filmul [pe care îl făcuseră când m-am întâlnit cu ambasadorul la geamandură]: “Ia zi, bestie!…” Aşa mi se adresa.

Rar îmi spunea “bestioară”! De regulă “bestie” “…”Ia zi, bestie, tâlharule, banditule, duşman al poporului! Ia zi-i! Ce discuţii ai avut?” Zic: “Păi dumneavoastră, care aveţi atâta aparatură sofisticată, vă lăudaţi cu ea, faceţi caz de ea… Uite! Îmi pun fermoar la gură şi nu mai spun nimic de acum încolo Omorâţi-mă şi gata! Nu discut…” Eram 90% sigur că ei nu ştiu! De aia insistau să le spun eu. Să le spun eu ce am discutat cu ambasadorul. Trebuia să fiu tâmpit să fac aşa ceva! După puțin timp apare în presă știrea că a murit la Bucureşti ambasadorul sovietic [Vasili Ivanovici] Drozdenko. Vă daţi seama cât m-am frământat. Am fost eliberat din arest. Nu am mai luat legatura cu Ambasada Sovietică. N-am mai încercat pentru că eram urmărit de Securitate”.

[Interviu realizat de Silia Iliescu, 1999]