Cea mai de temut armă folosită de războinici daci a fost, fără îndoială, falx-ul, spun specialiștii. Era vorba despre o armă cu o lamă curbă care putea ajunge și la un metru lungime, mânuită de luptători profesioniști de elită. Falx-ul în mâinile potrivite făcea ravagii în rândurile inamicului.

Războinic mânuind falxul, imagine de pe o metopă de la Adamclisi FOTO wikipedia

Dacii au fost una dintre cele mai puternice uniuni de triburi, din lumea barbară a Balcanilor. Cu influențe culturale și militare tracio-iliro-celtice, acești războinici s-au remarcat în luptele cu triburile învecinate dar mai ales cu romanii. De fapt, dacii au fost o amenințare constantă pentru romani. Încă din timpul lui Burebista și Caesar, atunci când marele basileu dac s-a implicat în războiul civil al Republicii.

După destrămarea regatului dacic al lui Burebista, dacii au făcut zile negre romanilor, la Dunăre, invadând în expediții de jaf provinciile romane de la vest de Tisa sau de la sud de Dunăre.

„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria istoricul latin Annaeus Florus. Au urmat campania devastatoare a regelui Duras în Moesia iar mai apoi războiele lui Domițian și Traian cu dacii. Deși înfrânți în cele din urmă, dacii au reprezentat una dintre cele mai mari amenințări barbare, pentru romani, în zona Dunării. Pe lângă vitejia legendară a dacilor, cultura marțială a acestora și o religie care alunga teama de moarte, o parte a acestor războinici mânuiau o armă formidabilă, capabilă să strecoare teama în inamic și pentru care romanii au fost nevoiți să-și modifice echipamentul militar.

O unealtă transformată în armă capabilă să amputeze

Este vorba despre o armă cu o lamă curbă de mari dimensiuni. Nimeni nu știe cum îi spuneau dacii. Romanii o numeau însă falx dacica. Semăna până la un punct cu o rhompaia tracică dar și cu alte arme curbe ale popoarelor barbare și chiar ale grecilor sau macedonenilor. Falx-ul avea însă caracteristici locale, dezvoltate în secole de practică militară. Este o armă caracteristică dacilor, spun speciliștii, un ”brand” al culturii lor militare. Lama unui falx dacica era curbă și putea ajunge la o lungime de un metru, fixată într-un mâner de lemn suficient de lung pentru a putea fi prins cu ambele mâini. Cel mai probabil această armă era mânuită cu ambele mâini pentru a da o forță sporită loviturilor.

Nu era o armă pentru înjunghiere ci pentru lovituri ample de tăiere, amputare . În mâinile potrivite un falx putea amputa mâini, picioare, tăia capete sau eviscera. Specialiști spun că această armă și-ar avea originea în secera utilizată la muncile câmpului. ”Probabil la origine o simplă seceră, falx dacica a suferit modificări succesive, cum putem deduce din existenţa unor forme de falx în orizonturi cronologice mai vechi, ajungând la dimensiuni impresionante şi forme elaborate spre sfârşitul regalităţii dacice. Transformarea secerii de bronz într-o sabie curbată a coincis cu trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului, epocă dominată de un metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă şi poate fi pusă pe seama nevoii de adaptare a unor luptători simpli, puşi în faţa unor situaţii tactice noi.”, precizează specialistul Cătălin Borangic, în studiul „ Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica”, în Terra Sebus.

De altfel, în limba latină falx înseamnă seceră sau cosor. Folosirea acestei arme redutabile este dovedită mai ales documentar, fiind cel mai bine reprezentată pe monumentul de la Adamclisi. Prezența acestei arme în arsenalul dacic este confirmată și de o serie de descoperiri arheologice, mai ales la Sarmisegetusa. Aici au fost descoperite mai multe lame de săbii curbe, între care se distingeau cele ale teribilelor falxuri. De altfel, dacii foloseau, așa cum spun specialiștii dar și cum arată descoperirile arheologice, o întreagă serie de arme curbe. Cea de mai de temut era însă falxul.

Arma unei elite războinice capabilă să facă ravagii pe câmpul de luptă

Falxul nu era mânuit de oricine. Pentru a avea efectele dorite pe câmpul de luptă era mânuită de războinici de elită. Specialişti precum Lepper sau Frere spun că dacii s-au dovedit a fi ” tulburător de bine organizaţi şi de războinici”, ceea ce făcea ca aceste arme să fie și mai bine puse în valoare. Erau războinici care intrau în prima linie, experimentați și cu calități fizice deosebite pentru a imprima o forță deosebită loviturii. ” Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate.

Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului.”, preciza Cătălin Borangic în același studiu. Totodată specialistul spune că pentru mânuirea acestea arme. Cel mai probabil atacul acestor războinici, poate membri ai unor confrerii marțiale cu elemente totemice, era în forță, destinat să semene panică și să creeze breșe în rândurile inamicilor.

Romanii terifiați de falx dacica

Impresiona pe care a făcut-o romanilor această armă este evidentă. ” Soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştrii, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, dupa grozavele răni ce le-au fost pricinuite de armele încovoiate ale dacilor”, scria Cornelius Frontinus despre soldații romani care căpătaseră experiență în războaiele cu dacii, iar acum era nevoiți să-i înfrunte pe parți. Pe lângă reprezentările ei ca trofeu de război în arta monumentală, romanii au fost nevoiți să-și modifice echipamentul pentru a-i face față.

”Falx-ul i-a determinat pe romani să efectueze numeroase schimbări în echipamentul militar. Au introdus o piesă de armură, nefolosită anterior, ”manica”, au îmbunătăţit coiful roman şi s-au reîntors la forme modificate de lorica hamata şi lorica squamata, special pentru aceste campanii contra dacilor”, preciza Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”. Manica era un element de protecție utilizat mai ales de gladiatori în arenă și consta într-o mânecă, cu o căptușeală din piele peste care se aplicau male de metal. Acoperea întregul braț, de la încheietura mâinii și până la umăr, fiind prinsă cu niște curele din piele. Manica era purtată pe brațul utilizat pentru mânuirea gladiusului, adică cea expusă. Până la războaiele cu dacii acest echipament a fost purtat sporadic de romani, mai ales pe limesul renan.

”Este singurul moment( n.r. războaiele cu dacii) în care această piesă de echipament a fost purtată cu regularitate de armata romană, arată efectele falx-ului dacic”, precizează Michael Schmitz. În plus, romanii și-au ranforsat coifurile tocmai fiindcă falx-ul putea evita scutul și lovi direct în coif producând pagube însemnate. La coifurile galice și imperial italice, cu protecție la nivelul cefei și a pomeților, au fost adăugate bare din metal, în partea din față, dar și în formă de cruce, la nivelul calotei. Apărătoarea de la ceafă a fost lungită până la umeri. Tocmai fiindcă un războinic cu falx putea decapita rapid un adversar însuficient protejat. În războaiele dacice, romanii au optat și pentru modelele mai vechi de platoșă, acele lorica hamata, adică cămășile de zale dar și lorica squamata, din solzi de metal, în locul loricăi segmentata utlizată pe scară largă în armata romană de secol II d Hr. Lorica hamata și lorica squamata erau mai flexibile și puteau să absoarbă mai bine șocul loviturilor.