Securitatea a derulat o afacere doar pe teritoriul României, din care au rezultat în peste un miliard de lei, scrie Matca.

Casete video FOTO Okazii.ro

Afacerea, la prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un „particular“, cum se spunea, și s-a derulat într-o vilă din zona Dorobanți-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste și la doi pași de reședința lui Nicolae Ceaușescu. Zona cea mai controlată și supravegheată de Securitate din toată țara, scriu Liviu Tofan și Stejărel Olaru în „Matca“.

Cum a fost posibil? Românul căruia amicii îi spuneau „Dorel“, clienții „domnul inginer Teodor Zamfir“, iar străinii „colonelul Zamfir“ era un interlop. „Doar că pe vremea aceea nu puteai fi mare interlop și rămâne simultan în libertate decât cu voie de la Miliție sau Securitate, respectiv în colaborare cu acestea. Sau chiar sub tutela Securității, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zisul Dorel“, scriu autorii.

În vila respectivă, evaluată la peste un milion de lei (în epocă) și pe care o cumpărase „cu banii jos“, funcționau neîncetat, zi și noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în „laborator“, cum îi spunea „patronul“.

La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea „vocea filmelor“ lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.

Era afacerea cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, adevărată manie națională într-o perioadă de privațiuni extreme. „Din închisoarea în aer liber numită România socialistă, cei mai mulți cetățeni puteau „evada“ în doar două moduri: fie ascultând Radio Europa Liberă, pentru informare, fie vizionând filme străine pe casete video, pentru divertisment, un fel de anesteziere. Practici clandestine amândouă. „Gura de oxigen“, expresie aplicată Europei Libere de ascultătorii sufocați de propagandă și cenzură, s-a extins atunci asupra casetelor video. Doar că, spre deosebire de Europa Liberă, această „gură de oxigen“ nu venea de la americani, ci de la Securitate. Care o făcea în cu totul alt scop, unul pur mercantil. Securitatea era o instituție profund coruptă. Securiștii se chiverniseau pentru viitor“, scriu autorii.

La „Dorel“ veneau oameni din toată țara, care cumpărau până la 100 de casete la fiecare vizită. Prețul unei casete era de 1000–1200 de lei. Multiplicarea casetelor continua pe plan local, se făceau copii după copii, pe diverse paliere de distribuție, însă calitatea acestora era tot mai proastă.