Ce trebuie să faci în România ca să te compromiți public?
Se poate cineva compromite în vreun fel în România? Să-şi piardă buna sau bruma de reputaţie în aşa fel încât, măcar un an, să nu mai îndrăznească să apară la televizor sau la vreun eveniment public? Să stea acasă, în familie, şi să-şi consume ruşinea acolo.
Şi care este pentru noi cel mai scăzut prag al neruşinării? Acela sub care se cuvine să intri în pământ. Acela sub care îi spui neruşinatului că refuzi să te aşezi la aceeaşi masă cu el; că refuzi să-i vorbeşti, să-l asculţi, până ce nu-şi spală ruşinea.
Neruşinarea la noi nu e blamată; din contră, e votată, e populară, la modă. Nu mai vorbesc de premierul României, Victor Ponta, ale cărui minciuni sunt colecţionate cu zecile, care îndrăzneşte să ne spună că are încredere în medicii români, dar merge pentru operaţii de rutină în străinătate; care promovează turismul în România făcându-şi vacanţele în Caraibe şi Dubai; care ne-a dat cel mai cinstit guvern din istorie plin cu cei mai mulţi miniştri penali din aceeaşi istorie.
Dar ce se poate spune despre generalul Gabriel Oprea, noua mare speranţă a politicii româneşti, despre care unii vorbesc la colţuri ca despre un posibil viitor premier de tranziţie? Generalul şi-a întrecut şeful de la Guvern: nu s-a mulţumit să-şi plagieze propria lucrare de doctorat, dar a început să şi conducă lucrări de doctorat la fel de plagiate (deocamdată trei furturi academice au fost identificate) la cea mai populară, printre politicieni şi viitorii înalţi funcţionari, instituţie de învăţământ din România: Academia Naţională de Informaţii a SRI. Generalul nu doar că refuză să dea vreo explicaţie, dar nu pare a avea niciun gând să se retragă. Nicio ruşine.
Şi ce să credem despre marii moguli, oameni cu bani mulţi, cu vizibilitate, care au ieşit proaspeţi din puşcărie şi oferă poporului sfaturi preţioase? Că e ciobanul-hoţ Gigi Becali sau afaceristul-pungaş S.O.Vântu, pe ambii închisoarea pare să-i fi înţelepţit, nu ruşinat. Se cred eroi, martiri, faruri. Becali a ieşit din puşcărie vorbind ca un călugăr după 10 ani de nevoinţă pe muntele Athos. SOV are aplombul unui profesor de la Oxford aflat pe lista scurtă pentru Nobel. Lipsa lor de ruşine se manifestă prin încercările de a ne convinge că deşi ne-au furat, acum ne vor binele. Vor să ne dea şi nouă lumina pe care au primit-o ei. Şi vor, în special, să continuăm să-i ascultăm.
Două vorbe şi despre cum (nu) e trăită ruşinea prin presă. După ce a înjurat greţos pe Facebook jumătate de Românie şi a minţit la televizor cealaltă jumătate, doar pentru a-şi apără patronul, un fost securist condamnat, Mircea Badea continuă să fie singurul care deţine integral adevărul. După ce s-a deconspirat ca ofiţer acoperit al unui serviciu secret, şi prin urmare şi-a trădat meseria şi publicul, Robert Turcescu s-a reîntors în presă şi în televiziune fără nicio explicaţie suplimentară. Ei sunt doar exemplele cele mai vizibile, mai sunt şi alţii mai puţin talentaţi dar tot atât de frecvent invitaţi la televiziuni pentru a spune naţiunii cum stă treaba.
Oare tuturor celor de mai sus nu le-a spus nimeni: prietene, puţină decenţă, un pas în spate, un bun simţ? Poate e din cauză că în limba română avem mai multe cuvinte pentru neruşinare decât pentru ruşinare.
Şi nu mă luaţi cu deontologia, nu-mi spuneţi că sunt moralist. Ştiu că avem toţi păcatele noastre, că fiecare dintre noi mai greşeşte. Dar după ce aşa ceva se întâmplă, ne e ruşine. Lor nu. După orice spovadă urmează o perioadă de căinţă în care te strădui, în tăcere, să te îndrepţi. Nu alergi imediat înapoi, în casa Domnului, icoană cu fruntea sus.
Pentru persistenta promovare în spaţiul public a celor fără de ruşine există câteva explicaţii, despre care s-a scris deja. Dar pentru masochismul nostru nu. De ce nu închidem televizoarele când îi vedem? E Becali mai fascinant decât un meci în care joacă Messi? Învăţăm de la Vântu mai multe decât dintr-un discurs (orice discurs) de pe TED? Sunt talkshow-urile teleghidate şi comandate mai relaxante decât o tablă cu vecinii sau o plimbare cu prietena? Orice om întreg la cap ar răspunde că nu.
Şi atunci? Ce nevoi mici ne sunt satisfăcute de toate aceste instrumente care aduc în faţă noastră, aproape seară după seară, neruşinarea, incompetenţa, lichelismul, hoţia, linguşeala, toate sub un subţire strat de fard care acoperă cu greu lucrurile? Nevoia noastră de bârfă? De a ne alimenta iluzia că suntem informaţi? Lenea? Pofta de iarmaroc, de ceartă, de precar? Sunt toate mici păcate omeneşti, dar sunt multe şi pe aceste păcate se clădeşte marea lor neruşinare.
Cu ani în urmă, un prieten apropiat m-a avertizat: trăim în ţara în care bunul-simţ e un mare handicap. Atunci nu i-am dat dreptate, dar astăzi mă tem că nu (mai) am de ales.
