Ca despre orice lider puternic, și despre Ștefan cel Mare s-au scris numeroase povești – cum ar fi că a avut mulți copii din flori –, dar și despre moștenirea sa, în cazul de față, celebra spadă expusă la muzeul Topkapî din Turcia.

Este știut că cei mai populari lideri ai României sunt aceia din perioada medievală, când săbiile scoteau scântei pe câmpul de luptă, oamenii își făceau cruci mari până în pământ, iar însemnările erau puține spre deloc. Însă, așa cum ne-o dovedesc cercetările aprofundate de mai târziu, mai cu seamă cele de după 1989, și voievozii noștri le-au avut pe toate, cu bune și cu rele – au atacat și au fost atacați, au suferit mari înfrângeri și s-au bucurat de nesperate victorii, au ridicat biserici și au luat oameni în robie. Acesta este și cazul lui Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei timp de aproape jumătate de secol: un om politic inteligent, un lider militar abil, care și-a dorit stabilitate și prosperitate interne, dar și prestigiu extern.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Liviu Cîmpeanu explică, în context european și cu dovezi concrete, că Ștefan cel Mare este mai mult decât lasă să se înțeleagă manualele școlare și filmele de propagandă. După ce a studiat documente de arhivă de la noi, dar mai ales din străinătate, Cîmpeanu a reușit să ajute istoriografia română să facă un pas mare către adevăratul portret al voievodului moldovean, prin publicarea cărții „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului 1497“, la Editura Humanitas.

„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră sunteți un istoric, care și-a petrecut timpul cercetând prin arhive, citind lucrări de specialitate. Cât de ușor v-a fost să treceți de la stilul academic la scrisul pentru publicul larg?

Liviu Cîmpeanu: Nu m-am simțit confortabil să scriu cartea asta pentru că am avut mereu în minte gândul că o fac pentru largul public și mereu m-am întrebat cum ar citi cineva care nu știe lucrurile astea. Am scris-o în perioada pandemiei, chiar în lockdown, când mă aflam acasă la ai mei, la Dumbrăveni, în județul Sibiu, și îi întrebam mereu pe mama, pe tata, dacă are sens ce am scris, dacă se înțelege cine ce a făcut (râde). Dar, bineînțeles că nu i-am supus supliciului de a o citi din scoarță-n scoarță, ci doar pasajele complexe, chiar și așa mi-au reproșat că pe alocuri lucrarea are un limbaj prea academic. Da, am mai strecurat câte o glumiță, dar, până la urmă, este o lucrare științifică.

Numitorul comun în căutarea adevărului

Se observă că în carte există, pe de o parte, informații generale, care pot fi cu ușurință o temelie pentru o cultură generală istorică, dar, pe de cealaltă parte, există și noțiuni mai amplu dezvoltate.

Da, cartea ar putea fi citată cu ușurință într-o altă lucrare de specialitate. Acest gen de lucrări sunt destul de rare la noi, însă sunt foarte populare în străinătate, chiar și eu în studiile mele citez astfel de lucrări pentru că au informații bazate pe izvoare.

Legat de izvoarele istorice: mai puține de la noi, mai multe din străinătate. Cum ne putem da seama cât de obiective sunt? Moldovenii nu scriau despre Ștefan de rău, cum nici străinii poate nu scriau în termeni corecți lucrurile bune pe care le vedeau. Se poate găsi adevărul?

Se pot găsi numai puncte comune între cele interne și cele externe. Dacă două izvoare total independente zic aproximativ același lucru, ai cât de cât o certitudine. Dar toate trebuie privite cu precauție. Și izvoarele se împart în două: acte oficiale și cronicile.

De ce ați ales bătălia de la Codrii Cosminului? Sau, mai exact, de ce ați ales să ieșiți cu ea pe copertă, în condițiile în care cartea este despre mai mult de atât?

În primul rând, pentru că este Evenimentul din domnia lui Ștefan cel Mare. Apoi, pentru că este cel mai complex episod nu doar militar – că au fost atât de multe feluri de armate care s-au confruntat pe câmpul de bătălie –, ci și pregătirea diplomatică a campaniei. Practic, poți vorbi de 10 ani, chiar 12 ani care au dus, într-un fel sau altul, la acest eveniment. Mi se pare un eveniment foarte complex. Dacă aș fi descris doar campania și bătălia, nu avea niciun sens. Mi-am dorit ca prima dată să expun într-un context mai larg cei 12 ani care au dus la acest război. Dar, după aceea, mi-am zis că nici acești 12 ani, dacă îi prezint simplu, nu au sens, așa că trebuie să fac o scurtă introspecție și a domniei lui Ștefan cel Mare. Și am mers mai departe cu punerea în context – că nici domnia lui nu putea fi lăsată solitară. Aici este o hibă a lucrărilor de specialitate despre domnia lui: multe dintre ele îți lasă impresia că Moldova era o capsulă etanșă, nimeni nu intra, nimeni nu ieșea, că Moldova era autarhică (n.r. – stare de autoizolare economică a unui stat). Că pe Moldova nu o interesa de nimeni și pe nimeni nu interesa de Moldova. Lucruri despre care putem spune că sunt niște prostii – nu a existat niciodată un stat autarhic, nici măcar România comunistă, Ceaușescu avea relații în toată lumea.

Mărturii de peste timp

În toamna anului trecut s-a vorbit mult despre pisaniile lui Ștefan de la Herson. Cât de importante sunt ele de fapt? Și, mai ales, de ce erau acolo și nu la noi?

Hersonul ținea de Principatul Teodoro Mangop, iar pe la 1475, Ștefan a fost căsătorit cu Maria de Mangop, sora despotului Teodoro Mangop. Voievodul chiar a trimis o misiune militară în ajutorul despoților care se confruntau cu un atac masiv al otomanilor. Din păcate, a fost cucerit de turci. Bineînțeles, nu era un act gratuit al lui Ștefan cel Mare. Prin alianța matrimonială și ajutorul militar, el încerca să-și extindă hegemonia și asupra părții acesteia din Crimeea – care, pe atunci, era controlată de tătari, mai puțin acest principat. Există mărturii că, spre sud-est, Moldova nu se termina la Cetatea Albă, ci un pic mai încolo, căci controla castelul Lerici, uzurpat de moldoveni de la frații Senarega, în 1455.

Apropo de soții: umblă vorba că Ștefan a avut mulți copii ilegitimi. Izvoarele ce ne spun?

Ilegitimi, doi: Alexandru, care a fost trimis la Istanbul ca garant al fidelității față de sultan, și Petru Rareș. Dacă ar fi fost și alți fii ilegitimi, și-ar fi manifestat pretendența asupra tronului. Nu conta dacă erai legitim sau nu, conta să fii os domnesc. Imaginea lui Ștefan ca mare fustangiu provine de la Barbu Ștefănescu Delavrancea și a lui trilogie „Apus de soare“, „Viforul“ și „Luceafărul“. Izvoarele ne spun că a fost căsătorit de trei ori, dar de două ori a fost văduv.

Uite spada, nu e spada

Un subiect arzător pentru români este spada lui Ștefan de la Topkapî. Cum a ajuns la muzeul din Turcia?

De știut: sabia este strâmbă, spada este dreaptă. Cea mai plauzibilă variantă pentru prezența acelui obiect la Topkapî, și a încă două spade – una cu blazonul Drăgușeștilor și una fără blazon –, este că au fost capturate împreună cu tezaurul Moldovei la 1538, când Suleiman Magnificul a ocupat Moldova, iar boierii, adunați în curtea domnească de la Bădeuț, astăzi Milișeuț, au hotărât să capituleze în fața sultanului pentru că rezistența era inutilă. Atunci au predat Cetatea Sucevei, în a cărei pivniță au fost găsite niște butoaie mari, pline cu o parte a comorii Moldovei, iar doi cronicari turci descriu în detaliu bogățiile găsite, printre care sunt menționate și spade ungurești. Însă există o mică-mare problemă. Cele mai recente cercetări au stabilit că celebra spadă, de fapt, nu este a lui Ștefan cel Mare, ci este a unui alt voievod Ștefan, din secolul XIV. Acel model de spadă era deja piesă de muzeu în vremea lui Ștefan cel Mare, nimeni nu mai folosea o spadă ca aceea. Existau modele mai complexe. Mai mult, reprezentarea bourului de pe butonul spadei este, din punct de vedere heraldic, o reprezentare foarte timpurie, de secol XIV. Singurul voievod Ștefan, despre care știm că a domnit în secolul XIV, este Ștefan I, care a domnit în ultimul deceniu, și a murit probabil într-o bătălie. La fel s-a întâmplat și cu așa-zisul steag de luptă al lui Ștefan despre care s-a demonstrat că era, de fapt, un brâu de icoană. Plus că era prea mic – un steag trebuie să fie imens, să se vadă pe tot câmpul de luptă. În momentul în care dispărea steagul însemna că nu mai exista un comandant și armata se disipa. Comandantul era însoțit pe tot câmpul de luptă de un stegar. Și mai știm din izvoarele istorice că steagul lui Ștefan cel Mare era pe fundal roșu, cu armele Moldovei și bourul cusute cu fir de aur.

Totuși, știți cumva dacă s-au făcut demersuri pentru a recupera spada, chiar și-așa, nefiind a lui Ștefan cel Mare?

Da, s-au făcut. În România au ajuns două replici ale spadei, din aur, aproape 1:1. Dar ca nu cumva să fie încurcată vreodată, replica a fost realizată cu 10 centimetri mai scurtă. O replică este la Muzeul de Istorie a Bucovinei, în Suceava, iar una la MNIR, în București.

Și încă un mit de lămurit: mulți susțin că Ștefan s-ar fi călugărit în ultimii ani de viață.

Este o deducție logică a istoricilor. Au luat ca model cazul lui Alexandru Lăpușneanul, de altfel singurul documentat, care s-a călugărit sub numele de Pahomie și s-a considerat că și Ștefan este posibil să se fi călugărit în ultimele ore de viață, sub numele de Simeon – numele de monah trebuie să înceapă cu aceeași inițială cu numele de mirean. Dar nu este atestat documentar.