Obiceiul Caloianului, practicat în a două sau a treia săptămână după Paşte. presupune un întreg ritual de îngropare a unui mic idol de lut, care ulterior e dezgropat.

Caloianul (în greacă kalos - frumos și Iani - Ioan) se ţine îndeosebi în Muntenia şi în Dobrogea şi are loc într-o marţi din a doua sau a treia săptămână de după Paşte.

Ritual funerar straniu

La ritual iau parte mai multe fete care se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete, fiecare cu câte o o conducătoare.

„Fetele fac o păpuşă de lut (folcloristul Ion Aurel Candrea a demonstrat într-un studiu că originea numelui Caloian vine din slavul kale care înseamnă argilă, lut) un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-) Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşți, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian”, explică cercetătorul etnografic Sorin Mazilescu.

„Să curgă şi ploile / Să crească legumile”

Caloianul este pus apoi într-un sicriu mic, bine încleiat (că să plutească pe apă), sau pe o scândură. În jurul lui, fetele pun coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, dar și flori, între care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-un alt loc ascuns.

„Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot, altă dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urmă cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene,

Caloiene, Ene!

Cum ne curg lacrimile

Să curgă şi ploile,

Zilele şi nopţile,

Să umple şanţurile,

Să crească legumile

Şi toate ierburile!”, explică Sorin Mazilescu.

„Tinerel te-am îngropat”

Fete care au fraţi, surori ori părinţi care le-au murit îi plâng pe răposați.

După înmormântarea Caloianului, micului idol i se face o pomană, ritual în care este bocit din nou:

Iene, Scaloiene!

Tinerel te-am îngropat,

De pomană că ţi-am dat,

Apă multă şi vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt,

Apă multă să ne ude,

Să ne facă poame multe!

La trei zile de la înmormântarea Caloianului are loc un alt ritual, de dezgropare

După trei zile de la înmormântare (în a două sau a treia joi după Paşte, ori în ziua de Paparude) fetele se strâng din nou și merg la locul în care au înhumat Caloianul, îl dezgroapă şi-l bocesc iarăşi:

Caloiene, Ene,

Mă-ta te căta

Prin pădurea deasă,

Cu inima friptă, arsă,

Prin pădurea rară,

Cu inima friptă, amară!

Calolianul este adus apoi de fete în sat şi aruncat într-o fântână.

„Sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând că anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe plăcinte şi alte bucate”, spune Sorin Mazilescu.

Potrivit cercetătorului, în continuarea obiceiului românesc al Caloianului, flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului.

„Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşți şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casă unde se duc, gazdă trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi această se numeşte Pomană Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, că şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian”, mai spune specialistul în tradiții și folclor Sorin Mazilescu.

Muma Ploii

În unele zone, Caloianului i se zicea şi Muma Ploii, o variantă rar întâlnită, consemnată în anul 1900, într-un supliment al Noii Reviste Române:

„Nu plouă, şi-i creapat de se crapă pământul, pare c-ar căsca de zăduf, numai ce vezi pe babe că ies cu Muma Ploii, un chip de om făcut din humă şi îmbrăcat cu ţoale negre, că să se înnoreze cerul, şi după ce-i descântă, cum ştiu ele, îl îngroapă la un loc umbros, pare c-ar plouă, dacă fac ele aşa”.

Caloiţa, bocită și ea

Există, de asemenea, obiceiul ca, în unele sate românești, alături de Caloian sau Scaloian, să fie bocită şi Caloiţa sau Scaloiţa

„Se face referire, cu siguranţă. la Eurydike, doamna lui Orfeus, care pierise şi ea tot în împrejurări tragice. Cu privire la cele de mai sus se mai cuvine pomenit şi faptul că, iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor geto-daci, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat titlul de Caloian ”, mai spune Sorin Mazilescu.