Habsburgii și, mai târziu, regimul comunist, au încercat să exploateze intens câteva dintre marile bogății ascunse în Munții Poiana Ruscă. Industria dezvoltată aici vreme de peste două secole este acum istorie, însă povestea vechilor uzine continuă să îi tulbure pe unii localnici.

Munții Poiana Ruscă din vestul României, o punte de legătură în lanțul Carpatic între Carpații Meridionali și Apuseni, păstrează în adâncurile lor resurse naturale prețioase. Unele au fost exploatate din Antichitate și abandonate apoi, vreme de secole, odată cu invaziile popoarelor migratoare.

Marmura, fierul, pădurile și alte bogății ale Munților Poiana Ruscă au fost redescoperite de medievali, însă exploatările intense ale ținutului montan au început în secolele XVIII - XIX, în timpul habsburgilor. De peste două secole s-au păstrat ruinele unor topitorii, uzine și fabrici în jurul cărora s-au dezvoltat localitățile miniere din ținuturile izolate de munte, aflate acum în județele Hunedoara, Caraș-Severin și Timiș.

Regimul comunist a încercat extinderea capacităților vechilor uzine, iar în jurul lor, iar în vechile așezări au apărut șiruri de blocuri muncitorești, populate de noii veniți ca forță de muncă în industrie. După 1990, sistemul creat în deceniile precedente s-a prăbușit în numai câțiva ani, în cea mai mare parte, lăsând în urma lui localități cu o situație economică degradată (video: localitatea minieră Ruschița)

Pe drumurile care se afundă pe văile abrupte ale Munților Poiana Ruscă, unele modernizate în ultimii ani, turiștii găsesc rămășițele unor vechi colonii muncitorești și ale uzinelor în jurul cărora au fost înființate, unele datând din secolul al XIX-lea. Căile traversează foste așezări industriale clădite pe seama exploatărilor de fier, marmură sau chiar uraniu și apoi, de cele mai multe ori, se opresc în mijlocul unor păduri sau pe culmi de munte, de unde călătorii sunt nevoiți să se întoarcă.

Unii localnici, dintre cei puțini rămași față de perioada industrială a zonei, trăiesc cu nostalgia mineritului și a vechilor uzine, în timp ce alții s-au reîntors la viața „patriarhală” din aceste locuri, orientată spre creșterea animalelor, agricultură și munci forestiere, ori au căutat să profite de atracțiile turistice ale zonei.

Liniștea a cuprins satele de munte, altădată tulburate de intensitatea cu care au fost transformate în mici centre industriale și de cea a declinului abrupt în care au intrat în ultimii ani ai uzinelor lor.

Prima fabrica de sticlă, în Munții Poiana Ruscă

Șoseaua care urcă spre izvoarele râului Bega din Munții Poiana Ruscă, traversează comuna Tomești din județul Timiș, locul celei mai vechi fabrici de producere a sticlei din România. Uzina locală din Tomești a fost înființată în primii ani ai secolului al XIX-lea, de arendașul unei fabrici de sticlărie din Ungaria. Așezările de la izvoarele Begăi aveau atunci o mică industrie, bazată pe resursele de plumb și fier din zonă și pe exploatările forestiere.

Noua uzină de sticlărie a atras numeroși localnici din împrejurimi, în secolul al XIX-lea. Nisipul fin folosit la producerea sticlei era adus de peste dealuri, din cariera satului Jupânești, în timp ce din alte sate învecinate proveneau alte materii prime în topitoriile de pe valea Begăi.

„Încă de la înființare, fabrica de sticlărie din Tomești folosea, ca principale materii prime și materiale în procesul de producție al sticlei de menaj, nisipul de la Jupânești, cuarțul de la Luncani, marmura de la Rușchița și lemnul pentru combustibil gazogen din pădurile ce o înconjoară. Tocmai aceste resurse, ieftine, în cantități mari, aflate în apropiere, au constituit principalele motive ale amplasării acestei unități la Tomești. Ani la rând, fabrica a produs articole, într-o gamă diversificată, de cea mai bună calitate, faima sticlarilor bănățeni fiind binecunoscută pe multe meleaguri ale globului”, informa ziarul Drapelul Roșu, în 1988.

Regimul comunist a extins mult peste capacitatea inițială vechea topitorie de sticlă. Peste 200 de locuințe, majoritatea în blocuri muncitorești, au fost oferite familiilor stabilite în Colonia Fabricii din comuna Tomești.

În anii ‘80, uzina de sticlărie ajunsese la peste 1.200 de salariați, iar cea mai mare parte din producția de articole de sticlă era trimisă la export, în țări din Occident și chiar în Statele Unite ale Americii.

Paradoxul uzinei de sticlă: nisip aduc din celălalt capăt al României

Însă unele dintre materiile prime nu mai erau aduse din vecinătate, ci de 600 - 700 de kilometri distanță.

Nisipul cuarțifer provenea din Dorohoi (județul Suceava) sau Miorcani și Hudești (județul Botoșani) și aceasta chiar dacă, potrivit unor specialiști, nisipul folosit în trecut la producerea sticlei, din cariera de peste dealuri, era la fel de bun, iar rezervele existente aici, la poalele Padeșului din Munții Poiana Ruscă erau, practic inepuizabile.

„La Tomești, nisipul fabricării sticlei de menaj se aduce din județul Suceava, de la o depărtare de peste 700 kilometri. Inițial, era extras de la exploatarea din Miorcani, din galerii ca și minele de cărbune, cu vagoneți ce necesitau efort fizic mare și cheltuieli de producție ridicate. Rezervele împuținându-se, s-a trecut la folosirea nisipului de Hudești, exploatat prin foraj cu eforturi financiare considerabile, iar cavitățile create în pământ, datorită expansiunii nisipului la suprafață antrenat de apa injectată, se surpă adesea, necesitînd alte și alte foraje costisitoare. In această nouă variantă de extracție, firește, a sporit și prețul pe tona de produs, ajungând acum la 890 lei. După estimările specialiștilor întreprinderii de sticlării din Tomești și întreprinderii de materiale de construcții, o tonă de nisip de Jupânești, exploatat la suprafață și adus în situația utilizării în cuptoarele de topit ar costa sub 200 lei”, arăta ziarul local.

După 1990, uzina de sticlărie a intrat într-un declin abrupt, iar la sfârșitul deceniului a fost închisă. Mina de silex de la Miorcani a fost și ea închisă, dar carierele de nisip, mai ușor de gestionat și mai profitabile și-au putut continua activitatea.

Comuna unde a funcționat cea mai veche fabrică de sticlă a rămas cunoscută ca un reper al turiștilor care se îndreaptă spre Vârful Padeș, cu o altitudine de 1.382 metri, cel mai înalt vârf din Munții Poiana Ruscă și, mai recent, spre șoseaua Transluncani (video).

Rusca Montană, ținutul marmurei

O altă șosea care se afundă în Munții Poiana Ruscă, dinspre drumul național Hațeg - Caransebeș traversează comuna Rusca Montană, cu satele Rusca Montană și Ruschița (video) fost centru metalurgic din epoca medievală.

Habsburgii au înființat primele mari topitorii din zonă și au dezvoltat mineritul, iar în secolul al XIX-lea, la Ruschița a fost deschisă faimoasa carieră de marmură de Rușchița, aflată încă în activitate. Peste trei milioane de tone de marmură au fost extrase de aici, de-a lungul timpului.

În ultimele decenii de comunism, peste 2.000 de oameni lucrau în minele de fier, plumb și zinc, dar și în exploatarea de uraniu și thoriu de pe vârful Boului (1.225 metri), aflate la Rusca Montană și Ruschița.

Cele mai multe dintre minele de la Rusca Montană (video), inclusiv cea de uraniu, au fost deshise în anii ’50 și au funcționat patru – cinci decenii.

Între timp localitățile Rușchița și Rusca Montană , apropiate lor au fost transformate în mici orașe muncitorești. Exploatările au fost închise în anii ´90, lăsând în urma lor cele două sate pitorești, împânzite de clădiri ruinate.

Resursele bogate de fier din Munții Poiana Ruscă, aflate în județul Hunedoara au fost exploatate din vremea dacilor. Minele și furnalele din văile aflate în apropierea lor au fost dezvoltate de la începutul secolului al XIX-lea, însă în anii de comunism au ajuns la expansiunea maximă.

Atunci, minereurile provenite din exploatările de la Ghelari (video) şi Teliuc erau „înghiţite” de combinatul siderurgic de la Hunedoara, unde erau folosite la fabricarea oțelului, iar aproape 5.000 de oameni, mulți veniți din alte zone ale României, munceau în anii ’70 și ’80 în satele de munte devenite mici localități urbane.

Încă din secolul al XIX-lea, alte mine din Munții Poiana Ruscă funcţionau la Alun, Arănieş, Lunca Cernii şi Vadu Dobrii, iar din anii ‘70 minereurile complexe se extrăgeau de la Muncelu Mic, Boia Bârzii și Bătrâna, mici sate din Ținutul Pădurenilor.

Minele din Munții Poiana Ruscă au fost închise după 1990, însă unele locuri păstrează, pe lângă ruinele construcțiilor de anii de comunism și clădiri pitorești monumente vechi de peste două secole, ca Furnalul din Govâjdia (video).