Ce pune China la cale?
Ce pune China la cale? Din Hong Kong până în Taiwan și din Marea Chinei de Sud până la granița cu India, guvernul chinez condus de președintele Xi Jinping urmează politici mai agresive. Îngrijorarea determinată de comportamentul Beijingului ia amploare, nu numai la Washington, ci și la Delhi, Londra, Tokyo și Canberra.
Guvernul chinez ar putea considera că pandemia este momentul potrivit pentru a acționa, cât timp lumea e preocupată de ea. Tulburările de pe străzile Americii au divizat și mai mult Occidentul distras. Dar democrațiile nu-și permit să-și ia ochii de pe estul Asiei. Acolo ar putea izbucni foarte ușor o nouă criză globală, cu consecințe pe termen lung chiar mai grave decât ale pandemiei.
Fermitatea tot mai mare a Beijingului reflectă deopotrivă trufie și paranoia.
După 40 de ani de creștere economică rapidă, China este acum – după unele măsurători – cea mai mare economie a lumii. Marina ei are mai multe nave de război și submarine decât SUA. Internetul ei dă pe dinafară de pălăvrăgeală naționalistă despre implacabila ascensiune a țării.
Filmul cu cele mai mari încasări din istoria Chinei este „Războinicul Lup 2” – un film de acțiune în stil Rambo, lansat în 2017, cu soldați chinezi eroici luptând contra unor mercenari conduși de un american rasist. Un afiș promoțional al filmului etalează sloganul: „Oricine insultă China – oricât de îndepărtat – trebuie să fie exterminat”. Atunci când diplomații chinezi răspund criticilor la adresa Beijingului prin amenințări și insulte se spune adesea că ei practică o „diplomație a războinicului-lup”.
Dar, pe lângă trufie, există din belșug și motive de paranoia la cele mai înalte niveluri ale guvernului de la Beijing. Ultimele 12 luni i-au așezat în față dlui Xi o gamă fără precedent de riscuri și provocări. Pandemia a făcut ca țara să fie acuzată de foarte mulți că e răspunzătoare pentru această calamitate globală. Un regim care considera anterior că are nevoie de o creștere economică de 8% pe an pentru a întreține stabilitatea socială trebuie acum să gestioneze o profundă contracție economică – agravată și de un război comercial cu SUA. Protestele pro-democrație din Hong Kong persistă de mai bine de un an și reprezintă o provocare gravă la adresa autorității Partidului Comunist. Iar în ianuarie președinta taiwaneză Tsai Ing-wen a fost realeasă cu o majoritate zdrobitoare – o umilință pentru Beijing, care trudise la subminarea ei.
Toate acestea par să genereze o mentalitate de asediu la nivelul guvernului. Drept răspuns, Beijingul și-a intensificat apelul la naționalism. Obiectivul propagandei este să unească populația contra unor amenințări externe și să redirecționeze furia provocată de Covid-19 înspre exterior, spre lumea de dincolo de granițele Chinei.
Politicile externe și interne ale Beijingului sunt tot mai îndrăznețe și mai agresive. O nouă lege a securității naționale e pe cale de a-i fi impusă Hong Kongului, ea riscând să oblige un oraș liber să adopte o cenzură în stil continental. Exercițiile militare și retorica menită a intimida Taiwanul au fost intensificate și ele. Activitățile navale provocatoare din Marea Chinei de Sud s-au înmulțit și ele, vizând pretendenți rivali precum Malaezia și Vietnam. Mii de soldați chinezi au fost implicați în acțiuni de hărțuire cu indienii la frontiera comună disputată a celor două țări – deși nu se știe să fi murit cineva. Unele personaje mai belicoase din Delhi susțin că Beijingul ar fi capturat 40-60 de kilometri pătrați de teritoriu indian. Țările care cutează să critice China pe tema pandemiei sunt tratate cu o doză din diplomația războinicului-lup – Beijingul chiar a impus taxe vamale unor exporturi australiene după ce Canberra propusese o anchetă internațională.
E posibil ca guvernul Xi să fie sincer convins că „forțe externe” ostile complotează împotriva Chinei. Dar a înțelege cum arată lumea din perspectiva Beijingului nu trebuie să derapeze în asentiment. Chiar dacă dl Xi și ai săi sunt ferm convinși că acțiunile Chinei sunt de natură „defensivă”, sistemul pe care îl apară ei este un stat monopartid care caută să reprime criticile în interior și în străinătate – în vreme ce presează în continuare cu o serie de revendicări internaționale absurde.
Beijingul își va pleda cauza cu argumente juridice, diplomatice și istorice. Dar nu va convinge niciodată țările democratice din Asia și Occident să fie oricum altcumva decât îngrozite la vederea amenințării Chinei la adresa libertăților din Hong Kong și Taiwan.
Întrucât China este puterea în ascensiune a secolului 21, acțiunile Beijingului au acum implicații globale. Țări din întreaga lume privesc diplomația războinicului-lup – și se întreabă dacă nu cumva ele sunt următoarele la rând pentru o porție de coerciție.
Politica Chinei a fost dintotdeauna aceea de a face un exemplu din țările care o deranjează. Țări sau conducători străini care au nemulțumit Beijingul se trezesc excluși de la reuniuni sau de la acorduri economice. Aceste tactici sunt adesea eficiente, deoarece replica lumii este extrem de fragmentată. Criticii Beijingului pot fi izolați și pedepsiți – după cum tocmai s-a întâmplat cu Australia. De-a lungul anilor China a învățat că un răspuns agresiv funcționează de obicei, convingându-i pe criticii externi să bată în retragere.
Schimbarea acestui tipar comportamental va necesita o replică mai unitară și mai principială din partea democrațiilor lumii, poate prin constituirea unui grup permanent de contact pentru dezbaterea politicii în privința Chinei. Având în vedere paranoia și naționalismul de la Beijing, există în mod evident un pericol ca un răspuns mai dur și mai coordonat să declanșeze o replică și mai agresivă. Dar pericolul mai mare este acela că lumea este prea distrasă, prea dezbinată și prea intimidată pentru a răspunde coerent. Fapt ce ar putea convinge Beijingul să riște la un moment dat mai mult decât își permite – aruncând lumea într-o criză nouă și periculoasă.
Sursa: The Financial Times / Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba (Rador)
