Efectele negative ale mondializării, cele venite la pachet cu beneficiile, au fost ignorate sau conştient minimalizate, referinţa ironică fiind mereu la povestea cu drobul de sare.

Consecinţele s-au resimţit dureros la fiecare criză, fie provocată de dezastre naturale fie, aşa cum este acum, de efectul care începe să fie teribil al „bătăii de aripi de fluture” pe care o reprezintă epidemia din China. Invariabil, toate administraţiile României post-revoluţionare au fost surprinse pe picior greşit, au fost nevoite să repete mecanic poezia penibilă cu ceva (de fapt orice) care ne-a surprins nepregătiţi. Desigur nepregătiţi, asta era evident, dar şi beneficiind de prostia publicului ascultător şi milos, votant participant complice la dezastru, scrie jurnalistul Cristian Unteanu  pe blogul său din  Adevărul .

Sigur că nu putea fi anticipată apariţia coronavirusului, dar, cu absolută siguranţă, trebuia ca, în cadrul structurat a ceea ce ar fi trebuit să fie conceptul naţional de securitate, să fie prevăzut un capitol separat privind măsurile pentru creşterea rezilienţei sistemelor româneşti în cazul în care ţara ar putea fi lovită de efectele unei epidemii care, ca aceasta de acum din China, din naţională, a evoluat rapid la o dimensiune continentală şi se află foarte aproape de a trece la nivelul ulim, cel de pandemie. Epidemia nu a lovit direct România, ci începe s-o atingă prin efectele sale îndepărtate, colaterale, cele pentru care, teoretic, fiecare ţară ar trebui să aibă prevăzute revervele necesare unui răspuns preventiv şi apoi terapeutic în cazul în care lucrurile avansează.

Epidemiile anterioare ar fi trebuit să-i înveţe ceva pe guvernanţii noştri: în prima etapă, cea mai serioasă problemă căreia trebuie să i se facă faţă, în afara ridicării de bariere sanitare de protecţie (control special la frontiere, pregătirea de camere speciale de izolare, analiza şi eventuala oprire a importurilor din zonele presupus sau dovedit contaminate etc), este fenomenul de panică. Şi de aici, asaltul disperat pe farmacii, super-consumul de medicamente şi materiale sanitare. Dacă vă amintiţi, au mai existat episoade similare în cazul epidemiilor succesive de gripă, apoi când s-a descoperit că România nu avea nimic în stocurile rezervelor naţionale de urgenţă pentru a face faţă focarelor de rujeolă. Se ştia de atunci că producătorii naţionali nu pot, nici măcar pe departe, să facă faţă unei situaţii de tip „vârf de criză” şi că va trebui să se recurgă, din nou şi din nou, la importuri de urgenţă care, în asemenea cazuri, costă greutatea lor în aur (asta în cazul în care ai unde să le comanzi deoarece liniile respective de producţie pot fi rechiziţionate „discret” pentru a asigura o supraproducţie preventivă la cererea armatei).

Suntem acum, din nou, la nivel naţional, în această primă fază, alături de toate ţările care resimt (sau încep să resimtă) efectele economice ale crizei coronavirus. Pentru că începe să se facă simţită criza de materii prime. Asta, în primul rând, la nivelul ţărilor care sunt cele mai mari importatoare de materii prime, bunuri şi servicii din China: în ordine, pe lista stabilită de Banca Mondială, se află Coreea de Sud (205 Mld $) , Japonia (180 mld $), SUA (150 mld $), Germania (106 mld $), Australia (105 mld $) Brazilia (77 mld $), Vietnam (64 mld $), Malaezia (63 mld $), Rusia (59 mld $), Arabia Saudită (46 mld $). Efectul se va multiplica şi se va amplifica exponenţial, pe sistemul cercurilor concentrice, înspre ţările mici şi/sau subdezvoltate care sunt dublu dependente, adică şi de importurile de materiile prime şi produsele din China, dar şi de liniile de producţie din ţările dezvoltate, singurele în stare să prelucreze şi să livreze produsele finite. Şi, cu atât mai multe, să poată fi în stare să producă necesarul pentru stoparea şi tratarea crizelor epidemice sau pandemiilor.

Mai e timp până să ajungă în România? Să sperăm că virusul se va pierde pe drum. Dar efectul de panică apare, justificat poate prin ceea ce ştiu producătorii de medicamente şi de obişnuita tăcere a Ministerului Sănătăţii, prins acum în dilema discuţiei despre „privatizarea sistemului de sănătate”. Căci iată ce declară Dragoş Damian, directorul executiv al PRIMER (Patronatul Producătorilor Industriali de Medicamente din România):

În mai puţin de două săptămâni, am asistat la o explozie a preţurilor materiilor prime la medicamente, evident în contextul epidemiei cu coronavirus din China. Deşi încă nu există sincope de aprovizionare, preţurile au crescut cu până la 500% la materiile prime care vin din China pentru fabricaţia de antibiotice, antiparazitare, hormoni, paracetamol, heparină, vitamine, aminoacizi, precum şi la mulţi excipienţi utilizaţi în procesul de fabricaţie.

Această creştere de preţuri va pune presiune pe siturile de fabricaţie din România, pentru că preţurile la medicamente sunt îngheţate din 2015, iar taxa clawback, în absenţa unei decizii de la Guvern sau Parlament, va urca până la 35% din cifra de afaceri în trimestrul 1 din 2020.

În completare, într-o declaraţie pentru DIGI24, Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor, spune că „deocamdată, pe piaţă, în farmacii, nu se observă efectele crizei din China, nici în privinţa creşterii preţurilor, nici a disponibilităţii de medicamente. Dar există o temere din partea noastră, din sursele pe care le avem, că vom intra într-o criză de materiale sanitare, dar şi de materii prime pentru medicamente“.

Semnale extrem, extrem de grave. Poate şi mai grave în contextul obişnuit românesc al indiferenţei guvernamentale generale faţă de supuşi. Nimeni dintre responsabilii guvernamentali nu a ieşit să dea asigurările normale şi extrem de necesare, pentru a se evita crearea unei panici reale ca urmare a unor mesaje precum cele de mai sus. Armata noastră, atât de frumoasă la defilări şi parăzi naţionale şi judeţene, oare mai are depozitele de materiale necesare unor asemenea crize specifice şi pentru ce perioadă sunt prevăzute să reziste în contextul acoperirii unor crize civile şi care este numărul şi capacitatea spitalelor militare cu dotări specifice?

Avem oare, aşa cum ne-am angajat la NATO şi UE (de unde am primit şi foarte mulţi bani în acest sens, despre asta ar putea vorbi mult dl. Arafat) planuri desfăşurate pentru situaţii de urgenţe civile extinse (cum este cazul unei asemenea epidemii instalate şi în România) şi avem, în afara stocurilor de ultimă urgenţă ale armatei, materialele medicale specifice necesare la dispoziţia sistemelor de apărare civilă ? Ne poate oferi cineva azi, 16 februarie 2020, situaţia la zi a rezervelor civile, presupunând că cele militare trebuie să rămână secrete? Şi, pentru ca totul să nu rămână la un nivel aparent teoretic, ar fi extrem de utilă prezentarea unei situaţii a rezervelor existente (şi contractelor ferme cu alţi producători decât chinezii) a seringilor de unică folosinţă, bandajelor sterile şi a stocurilor de materiale antiparazitare.

Dar de ce nimeni nu a dat aceste date până acum? De datoria cui era? Sau singura prioritate a ţării rămân doar anticipatele şi discuţia despre pensiile speciale?

Distribuie Distribuie Comentarii