Există o scenă magistrală în "Balul pompierilor", filmul de tinerețe al regizorului Milos Forman. La o petrecere organizată de pompieri, cei mai respectabili cetățeni ai unui orășel de provincie din Cehoslovacia comunistă, toată lumea mănâncă, bea, dansează și se distrează. Dar, mai ales, soarbe din priviri masa încărcată cu premiile ce vor fi extrase la tombolă, obiecte pe care fiecare dintre ei le aduseseră de acasă, scrie  Dan Turturică într-un editorial publicat pe Digi24.ro.

Lucrurile merg (relativ) bine până în clipa în care o pană de curent lasă sala de bal în întuneric. Câteva minute mai târziu, când se reaprinde lumina, un vuiet de uimire. Aproape toate premiile pentru tombolă au dispărut. Pe masă au mai rămas doar câteva, cele mai jerpelite.

Pompierii sunt indignați și le cer celor care le-au furat să își recunoască fapta și să înapoieze lucrurile. Pentru că nimeni nu reacționează, propun să se stingă din nou lumina și, pe întuneric, hoții să repună premiile pe masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Se face beznă, iar lumină, și un nou murmur. De pe masă dispăruseră și cele câteva premii amărâte care scăpaseră prima oară.

Realitatea din spatele alegoriei lui Forman a dărâmat comunismul și zgâlțâie astăzi România. Este vorba de încapacitatea statelor comuniste și a unora postcomuniste de a împarți just, între membrii societății, avuția comună, la a cărei creștere contribuie, mai mult sau mai puțin, fiecare dintre ei.

În această boală a sistemului își are originea și criza promisiunilor demagogice de mărire a salariilor, care a atins apogeul în această campanie electorală.

Prin impozitele și taxele pe care le plătim, cei mai mulți dintre noi contribuim cu cât putem la această imensă tombolă care este bugetul. Dar premiați sunt în final doar cei care, protejați de bezna relațiilor oculte cu puterea și a lipsei de justiție, fură mai iute.

Acum suntem exact după momentul aprinderii luminii. Conducătorii (pompierii) constată că nu a mai rămas aproape nimic de împărțit celor mulți, pentru că s-a furat cu nerușinare. Sau pentru că altora li s-a dat mult mai mult decât li se cuvenea (tot un fel de furt). Și încearcă să stăvilească furia celor care au rămas cu buza umflată atâția ani, rugându-i să nu ceară măriri de salariu nerezonabile, să se gândească la consecințele asupra economiei.

Grotesc și tardiv. Nimeni nu mai înghite gogoșile unui sistem transpartinic care a fost principalul jefuitor al bogăției comune. Chiar și când au cerut profesorilor să dea dovadă de responsabilitate și să accepte măriri mai mici de 50%, parlamentarii au făcut exact contrariul, votând cu maximă iresponsabilitate, pe ascuns și în disprețul legii, creșterea propriilor pensii. În același timp, acceptă în continuare ca parlamentari cu șapte case în declarația de avere să primească bani de chirie.

Ce șanse mai există ca sindicaliștii să asculte "apelul la rațiune" al miniștrilor după ce atâția ani au fost martorii și victimele inegalităților ridicate la rang de politică socială de stat?

Cum să explici unui profesor că el nu merită un salariu mai mare cu 50%, când veniturile privilegiaților agențiilor guvernamentale (ANRE este doar vârful aisbergului) au crescut cu 300% în ultimii ani? Că să nu mai vorbim de protejarea celor care jefuiesc bugetul nu cu pipeta, ci cu vagonul.

Cronicizarea injustei guvernări ne-a adus în situația în care nimeni nu mai vrea să țină cont de consecințele acțiunilor sale asupra celorlalți, asupra tuturor. Bunul-simț și decența au fost copleșite de frustrare și de convingerea că rețeta supraviețuirii stă în "scapă cine poate".

Toate guvernele le-au întărit această convingere, refuzând sistematic să elaboreze o lege care să pună în corelație toate salariile bugetarilor și care, implicit, să asigure creșteri predictibile, unitare și echitabile pentru toți. De ce?

Pentru că o astfel de lege ar fi însemnat sfârșitul tuturor manipulărilor politice asupra corpului de slujbași ai statului. Nu există nici un instrument de fidelizare politică mai bun decât creșterile salariale, unele indecente, acordate mai ales înainte de alegeri, unor categorii profesionale care să-și exprime recunoștința la urne.

Pentru că nu suntem o țară bogată, creșteri consistente, care să se simtă la buzunar, nu puteau fi acordate la toată lumea. Altfel ar fi fost simplu. Toată lumea primea mai mult, toți erau fericiți. Doar că nepriceperea și furtul sistematic au lăsat masa aproape goală. De aceea, guvernele României sting din când în când lumina.

Filmul lui Forman se încheie cu un incendiu. Casa în care a avut loc balul ia foc. Și arde pană la temelii, sub ochii pompierilor și ai mulțimii, obsedați doar să se fure între ei și incapabili să se salveze.

*

Editorialul de mai sus, intitulat ”Balul hoților”, l-am scris în urmă cu opt ani, la începutul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2008. Cât de mult s-au schimbat lucrurile în acești opt ani puteți judeca fiecare dintre dumneavostră privind la dezmățul populist din ultimele săptămâni. Rețeta este identică.

Singura diferență notabilă este că azi guvernul este condus de Dacian Cioloș și nu de Călin Popescu Tăriceanu, cum se întâmpla în 2008. Ceea ce înseamnă nu doar că nu avem un politician iresponsabil paznic la rezervorul de bani al statului, dar și că există cel puțin un obstacol în calea celor ce ar fi în stare să arunce în aer economia doar ca să se reîntoarcă la putere. Doar că nici premierul, nici președintele nu le vor putea sta în cale. Parlamentul poate trece peste ei. Iar dacă o va face va fi prăpăd. În 2017 s-ar putea repeta ce s-a întâmplat în 2009.

Creșterile de salarii și scăderile de taxe propuse în Parlament ar costa bugetul nu mai puțin de 9 miliarde de lei, potrivit Guvernului. Din acest motiv, analiștii ING estimează că deficitul bugetar ar putea ajunge anul viitor la 4,4% din PIB. Ceea ce echivalează cu o creștere cu 50% a deficitului bugetar actual. Și ar fi, practic, de două ori mai mare decât deficitele înregistrate în 2014 și în 2015.

De unde vor fi acoperite cheltuielile suplimentare? Din împrumuturi externe și din noi taxe aplicate principalei surse de venituri, economia privată. Dar și din tăierea unor investiții mult întârziate, care ar putea genera dezvoltare durabilă. Pe primul loc, autostrăzile.

Cine sunt autorii acestor propuneri distructive, care împing România spre faliment? Aceiași oameni ca în 2008. Liderii PSD și Călin Popescu Tăriceanu. Cei mai agresivi promotori ai dezmățului populist din aceste zile sunt cei care au cauzat prăbușirea din 2009, când am avut cea mai dramtică scădere economică din toată Europa, de aproape -7%.

Da, ce s-a întâmplat în România a fost și consecința crizei mondiale. Dar deși criza a lovit în toată Europa, noi am fost cei mai afectați. Nicio altă țară nu a scăzut mai mult în 2009. Nicio altă țară nu a frânat atât de drastic, atât de repede.

Mai mult, unele țări din fostul bloc comunist au scăpat aproape neatinse. Polonia, de exemplu, nu doar că nu a scăzut, dar a înregistrat o creștere remarcabilă. Când noi am pierdut 7%, ei au câștigat 2%. De ce? Pentru că la ei nimeni nu ar îndrăzni să pună mâna pe topor și să ciopârțească vaporul când văd la orizont un uragan.

La noi, totul se repetă la indigo. Întocmai ca acum, campania electorală din 2008 a venit la capătul a doi ani de creștere economică remarcabilă. Plus 6,3% și plus 7,3%. Și în 2007 și în 2008, la fel ca și în 2015 și anul acesta, creșterea României a fost printre cele mai consistente de pe continent. Și întocmai ca atunci, în loc ca evoluțiile pozitive să fie consolidate, nesăbuința politicienilor riscă nu doar să amenințe continuarea creșterii ci să ne afunde într-o nouă criză.

Acum opt ani, guvernul liberal a încercat, o vreme, să reziste presiunilor populiste ale PSD-ului. Miniștrii de atunci au avertizat, la început, că avalanșa de creșteri salariale și de pensii nu va putea fi susținută economic.

Până și Tăriceanu se declara exasperat de furia cu care PSD îi impunea agenda de pomeni electorale. Iar când partidul lui Geoană l-a amenințat cu depunerea unor moțiuni de cenzură, a spus exact ce spune azi și Dacian Cioloș.

”Invit toate forţele politice să renunţe la circul politic şi la interesele electorale şi politicianiste legate de apropiata campanie electorală (…) Părerea mea este că demersurile acestea la care asistăm în ultima perioadă din motive politicianiste iniţiate de adversarii noştri politici, care s-au năpustit cu o avalanşă de moţiuni ca formă de campanie electorală, nu fac decât să pună în discuţie stabilitatea politică şi economică a României, cu toate consecinţele defavorabile care decurg de aici.”

Când rostea cuvintele de mai sus, Tăriceanu nu gândea în logica propagandistică în care acum le cere socoteală premierului și președintelui – ”Dacă România are cea mai mare creştere economică din UE, de ce vă opuneţi creşterii salariilor?”. Știa exact cât de ușor se pierde avantajul unei creșteri economice dacă te apuci să mărești salariile și pensiile fără să ai garanții că vei avea și veniturile din care să le acoperi. Știa exact că în 2009 va urma dezastrul. Pentru că umflarea explozivă a cheltuielilor se va suprapune peste sosirea crizei mondiale și în România.

Cu toate acestea, a fost slab, lacom și a cedat. A făcut exact ce i-a impus PSD-ul. De frică să nu piardă susținerea PSD și implicit puterea. Dar a mai și plusat. Ca să nu rămână mai prejos și ca să nu lase PSD să culeagă toate roadele măsurilor populiste. Ca să beneficieze și PNL de recunoștiința celor mai naivi alegători.

Așa a ajuns România ca după ani de creștere economică să se înhame la cheltuieli înrobitoare, care depășeau cu mult forța de tracțiune a economiei private. Călin Popescu Tăriceanu, cel care se visează din nou premier după alegerile din decembrie, este autorul principal al dezastrului care a urmat beției populiste din 2007 și 2008.

Liderii PSD au fost instigatorii, dar și principalii beneficiari ai distrugerii ”stabilității politice și economice a României”. Pentru că după alegeri PNL și Tăriceanu au plecat în vacanță forțată, pentru a se bucura în tihnă de roadele muncii lor, în timp ce PSD a intrat la guvernare alături de PDL. Cine a pierdut? Noi, toți ceilalți, inclusiv cei care se bucuraseră de câteva sute de lei în plus la salariu sau pensie.

Pentru cei ce au uitat prin ce am trecut după 2008, iată cum s-a produs cataclismul meșteșugit de PSD și executat de vechiul PNL.

În timpul guvernării Tăriceanu au fost angajați în sistemul public peste 400.000 de funcționari în plus. Mai bine de jumătate din acest spor a fost realizat în 2007 și 2008.

În 2007 și 2008, salariile în sistemul public au crescut cu 63% față de 2006.

În aceiași perioadă, sporurile la salarii au crescut cu 76%.

Cumulat, costurile cu forța de muncă au crescut cu 139%.

Între septembrie 2007 și octombrie 2008, au existat patru majorări ale punctului de pensie.

În mai puțin de doi ani s-a ajuns aproape la o dublare a pensiilor, prin creșterea punctului de la 396,2 (ianuarie 2007) la 697,5 (octombrie 2008).

Creșterile din 2008 și 2009 au marcat începutul unei dezechilibrări profunde a bugetului asigurărilor sociale, situație care nu a fost remediată nici până azi.

Ce înseamnă asta. Până în 2007, de exemplu, sumele strânse din CAS-ul colectat de la angajați și angajatori acopereau integral suma datorată pensionarilor.

După cele patru majorări ale punctului de pensie din 2007 și 2008, sumele colectate de la angajați și angajatori au devenit insuficiente pentru a acoperi pensiile.

Astfel, majorările decise în 2007 au determinat ca, în 2008, gaura din bugetul asigurărilor sociale să fie de 1,4 miliarde lei. În timp ce majorările din 2008 au dus deficitul, în 2009, la 6,4 miliarde de lei. De unde au fost acoperite diferențele? Cum spuneam mai devreme, din împrumuturi externe dar și din celelalte taxe colectate de stat. Impozite pe profit și venit, TVA, accize.

Deficitul înregistrat la pensii a explodat în 2010, ajungând la 11 miliarde, după ce Curtea Constituțională a respins încercarea guvernului Boc de a limita efectul politicilor dezastruoase ale lui Tăriceanu prin revenirea la o valoare mai mică, sustenabilă, a punctului de pensie. Decizia CCR de a păstra creșterile artificiale, motivate electoral, impuse de tandemul PSD-PNL, a obligat guvernul să crească TVA de l9% la 24%.

În acest punct putem trage linie. Moștenirea guvernării ”liberale” Tăriceanu a fost o scădere economică de aproape 7%, resimțită dramatic din cauză că venea după o creștere record. Dar și o lovitură dată exact celor pe care liberalii adevărați îi pun primii pe lista lor de priorități, deoarce sunt motorul oricărei economii: antreprenorii și clasa de mijloc.

Aceștia au plătit prețul final al umflării nejustificate a numărului de angajați ai statului, a creșterii nesustenabile a salariilor bugetarilor și a pensiilor. Toți meritau mai mulți bani, dar nu mai mult decât își permite economia să suporte.

Creșterea TVA a fost o lovitură teribilă pentru oameni de afaceri și consumatori deopotrivă. A întrerupt procesul de reducere a inflației și a favorizat evaziunea fiscală. A întârziat procesul de recuperare după șocul prăbușirii din 2009.

Mai grav, nici până azi nu am reușit să ne reîntoarcem la situația ante-2007, când pentru pensii nu era nevoie să luăm bani din alte taxe decât din cele pe forța de muncă. Pentru 2016, estimarea este că va fi nevoie de 4 miliarde de euro de la bugetul de stat pentru a acoperi deficitul bugetului asigurărilor sociale.

Dacă pensiile ar fi fost corelate cu posibilitățile reale ale societății, cele 4 miliarde s-ar fi putut duce spre investiții. Este inutil să mai spunem ce avânt ar fi luat economia dacă în ultimii opt ani am fi suplimentat, an de an, cu 4 miliarde fondurile pentru autostrăzi și alte proiecte strategice.

Din acea creștere sănătoasă ar fi trebuit luați bani. Din mai multe taxe colectate de la mai mulți angajatori și angajați, mai bine plătiți, am fi putut mări gradual, cu măsură, pensiile și salariile! Fructele se pot culege și cu cap, nu este nevoie să tăiem crengile pentru a le lua.

Din păcate, nu doar PSD și partidul lui Tăriceanu repetă aceleași erori grave din 2008. Și noul PNL o face. Nu doar PNL ci și PDL a votat, acum opt ani, creșterea salariilor profesorilor cu 50%. Și ei și liberalii au votat săptămâna trecută legea propusă de Dragnea, de eliminare a celor 102 de taxe, deși pînă cu o zi înainte o criticaseră vehement.

Nici liberalii, nici foștii pedeliști nu s-au vaccinat împotriva virusului pe care PSD îl răspândește de ani buni în politica românească. Când PSD dă tonul la pomeni electorale nimeni nu este în stare să le reziste, să nu le voteze și să spună răspicat oamenilor că astfel de măsuri ne compromit viitorul.

Nu înțeleg că electoratul lor așteaptă altceva de la politicieni decât așteaptă electoratul PSD sau, mai nou, cel al lui Tăriceanu. Și că de aceea vor sancționa foarte dur o conduită pe care un alt tip de alegător o va aplauda.

Ca și în filmul lui Forman, balul organizat de PSD și PNL, în 2007 și 2008, s-a încheiat în 2009 cu un dezastru. Nu este exclus ca același lucru să se repete în 2017. Depinde de noi să împiedicăm asta, prin votul pe care îl vom da în decembrie. Dar depinde și de unii care au fost complici zeloși la producerea catastrofei de acum opt ani să ne demonstreze că se căiesc pentru ce au făcut atunci. Și mai ales că au învățat ceva între timp.

Demonstrația trebuie să înceapă prin a spune răspicat adevărul despre măsurile populiste împinse cu disperare de Dragnea și Tăriceanu. Retorica și voturile duplicitare, eufemismele, limbajul diplomatic, frica de a nu-i supăra pe cei ce se agață ca disperații de promisiunile deșarte nu își au locul când trebuie să avertizezi că urmează un cataclism.  Dan Turturică/Digi24.ro

Distribuie Distribuie Comentarii