Specialiștii spun că cei „șapte ani de acasă” nu sunt un mit și nici un set de bune maniere, ci un fundament al educației oricărui individ. Și nu se referă la nivelul de cunoștințe sau reguli, ci la bagajul sentimental și mental definitoriu pentru existența noastră ca adulți.

Cei șapte ani de acasă reprezintă perioada de formare a copilului FOTO Adevărul

În societate se folosește mai mereu conceptul de „cei șapte ani de acasă” atunci când de descrie comportamentul unui copil sau al unui adult, mai ales în raport cu ceilalți membri ai comunității. De cele mai multe ori acest concept se referă la felul în care o persoană se comportă, adică la manierele sale, dacă salută, dacă este respectuos, respectă un set de bune maniere și cunoaște regulile societății.

De exemplu, se considerǎ cǎ o persoanǎ are cei 7 ani de acasǎ când salută la intrarea într-o încăpere, când nu răspunde violent atunci când este corectat, când nu se șterge la nas cu mâneca, ori când aruncă la coș ambalajul utilizat etc. Specialiștii spun, însă, că acest concept de „cei șapte ani de acasă” ar trebuie reinterpretat și privit de oameni din alt punct de vedere. În primul rând, spun aceștia, nu se referă neapărat la normele de conviețuire și la bunele maniere, ci mai degrabă la un bagaj emoțional-comportamental pe care un copil în dobândește în această perioadă și care-i va marca întreaga existență, ca adult.

„Cei șapte ani de acasă” sunt acum, de fapt, „cei trei ani de acasă”

Percepția despre „cei șapte ani de acasă” s-a schimbat radical. Și asta fiindcă în primul rând nu mai corespund realităților sociale din prezent. „Cei șapte ani de acasă” se refereau la perioada petrecută de copil, acasă, în grija exclusivă a părinților până la vârsta de 7 ani. Până în perioada comunistă, sintagma era valabilă, mai ales fiindcă majoritatea copiilor nu mergeau la grădiniță, iar primul contact cu sistemul educațional și ieșirea copilului în societate se petrecea în jurul vârstei de 7 ani, în clasa I.

Copiii care nu știau, de exemplu, să se lege la șireturi, să folosească o batistă, care nu știau să primească o critică din partea unei persoane adulte, care vorbeau neîntrebați, râdeau aparent fără motiv sau nu salutau și nu cunoșteau regulile de politețe erau considerați needucați. Acest concept de „cei șapte ani de acasă" s-a transformat în secolul XXI în „cei trei ani de acasă”, dat fiind cǎ micuții merg la grădiniță, în grija educatorilor, de la vârsta 3-4 ani, influența sistemului educațional fiind mult mai timpurie decât în trecut.

„Cei șapte ani de acasă”, definitorii pentru viitorul unui copil

În plus, arată specialiștii, „cei șapte ani de acasă” se referă la dezvoltarea emoțională a copilului și mai puțin la dobândirea unor reguli standard de comportant în societate. Sunt identificate două etape. Prima etapă, până la trei ani, atunci când creierul unui copil se dezvoltă din punct de vedere fiziologic. Conform cercetărilor științifice, 80% din creierul unui copil se dezvoltă în primii trei ani de viață. Conexiunile neuronale se dezvoltă în această perioadă influențând potențialul copilului în viața de școlar. „Primii trei ani de viață sunt extrem de importanți pentru copil fiindcă atunci neuronii se conectează și asta se întâmplă pentru toată viața. Este o infrastructură permanentă pentru că la vârsta de patru ani creierul se schimbă. Neuronii care nu s-au conectat vor fi „epurați” din creier”, precizează George C. Halvorson, autor al lucrării „Three Key Years”.

Mai apoi, urmează încă o perioadă de 4 ani, pânǎ la vârsta de 7 ani. Este perioada de dezvoltare emoțională , cea care va marca destinul copilului în viața de adult. Părinții sunt luați ca model. În mod inconștient, dacă copilul vede agresiuni, scandaluri, așa va proceda, cel mai probabil, și în viața de adult, spune Felicia Mihai, psihoterapeut și șef Complex Servicii Comunitare DGASPC Botoșani.

Acel „nu” din copilărie

Totodată, în perioada primilor 7 ani de viață, părinții îi învață pe copii limitele, măsura și regulile firești.

Este perioada perfectă în a îi învăța, spun specialiștii, sǎ spunǎ „nu” atunci când trebuie și de sǎ recunoascǎ pericolele din societate. „Sunt regulile sănătoase căruia i se pun copilului de la trei ani și limitele sănătoase de care trebuie să țină cont. Contează mult cum gestionăm situația aceasta. Acel „nu” pe care i-l validezi copilului la vârsta de trei ani. El începe să se identifice ca persoană unică, ca identitate proprie. Și acel „nu” pe care i-l impune părintele este același pe care adolescentul îl va spune găștii, grupurilor în care ar risca să intre. Deasemenea abia după 6-7 ani ni se dezvoltă cortexul preforental. Până la 7 ani el nu se poate regla emoțional singur. El are nevoie să se coreleze în relație cu mama, tata, educatoarea de la grădiniță, cu adultul în grija căruia se află”, adaugă Felicia Mihai.