Gabriel Liiceanu pe Contributors.ro : Ce înseamnă „până la capăt”, Liviu Dragnea?

„Noi” și „Dragnea-și-ai-lui”

Să nu ne mai ascundem după deget: în ecuația numită România de azi, sunt doi termeni: noi și Dragnea-și-ai-lui. Ireductibili. Și noi și ei suntem dispuși să mergem „până la capăt”. Așa au declarat ei prin vocea purtătorului lor de cuvânt. Așa am declarat noi de câte ori ne-am adunat în Piețele țării. Cu toții vom merge „până la capăt”.

Dar cine suntem noi? Și cine sunt Dragnea-și-ai-lui?

- Totul începe de la cuvinte. În primul rând, Dragnea-și-ai-lui sunt cei care ne-au furat cuvintele. Și noi și ei folosim cuvintele justiție, democrație, adevăr, bine comun, prosperitate, cinste. Care e atunci deosebirea dintre noi și ei? Noi încercăm să redăm acestor cuvinte demnitatea și sensul, scoțându-le din retorica goală a comunismului care, într-un peisaj al mizeriei generalizate, se gargarisea de dimineața până seara cu cuvintele „popor”, „bunăstare”, „fericire”. Cândva, după căderea comunismului, am avut fantezia să mă adresez lichelelor care-l făcuseră cu putință cu aceste vorbe: „Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folo­siţi o vreme vorbele «demnitate», «libertate», «conştiinţă», «dreptate», «popor». Nu asasinaţi aceste cuvinte”.
Numai că ei, urmașii celor de dinainte de᾽90, au continuat să le batjocorească folosindu-le în răspăr cu realitatea. După 1990, ei au transportat pe cestălalt mal al istoriei cloaca imorală a societății comuniste: fără de legea, minciuna, bunul plac, intimidarea, violența, calomnia, cinismul, privilegiile, furtul, corupția. Pe scurt, morala activiștilor și a securiștilor care, descărcată în noua epocă post-revoluționară sub masca democrației, a devenit morala oficial-neoficială a României. Ea ține de „retorica diavolului”, care folosește cuvintele moralei noastre golindu-le de sens și dezmințindu-le clipă de clipă. „Instalând minciuna – cum spunea cineva – într-un cuvânt al adevărului.” Toate discursurile lor sunt făcute din minciuni camuflate în cuvinte ale adevărului.

- În al doilea rând, Dragnea-și-ai-lui sunt cei care declară că mor din iubire pentru România. Drept care au pus monopol pe calitatea de român. Se declară „mândri că sunt români” și iubesc România atât de tare, încât nu se pot abține să nu o siluiască în fiecare clipă. Pentru ei, România e țara care le perpetuează bogăția proprie și traiul deasupra legii. Și e și țara din care fug când riscă să înfunde pușcăria pentru cât de mult, iubind-o, au furat-o.
Iar cei pe care i-am numit noi? Sunt aceia care iubesc România pentru că vor s-o vadă „în rândul lumii”. O iubesc cu atât mai mult cu cât drama ei a devenit de nesuportat: Dragnea-și-ai-lui au reușit să se distribuie în roluri pe care le joacă prost, abandonându-le pe cele pe care le-ar fi putut juca bine. Ar fi putut fi (și chiar asta au fost la un moment dat al vieții lor) vânzători de mici, cârciumari, secretare la Videle, ingineri la o fabrică de vagoane din Caracal, securiști, milițieni, femei de consum… Puteau să rămână figuranți într-o piesă care se petrecea într-o provincie din Bărăgan. Dar s-au pomenit jucând pe prima scenă a țării roluri de parlamentari, de miniștri și de oameni de afaceri într-o piesă istorică. Și, jucându-le prost, au răsturnat țara cu fundul în sus.
În timp ce ei ne propun o Românie dominată de bunul plac al unui individ paranoizat când de putere, când de frică, noi vrem o Românie populată de oameni neumiliți de un guvern de caricaturi. Nu vrem să fim reprezentați de un parlament condus de condamnați penal și nici să fim gospodăriți de o administrație parazitată de escroci care petrec pe banii țării și ai Uniunii Europene.

- În al treilea rând, Dragnea-și-ai-lui sunt cei care inventează dușmani interni: „statul paralel”, „sorosiștii” și alte ficțiuni pe care nu le poți lua în serios decât dacă ești complet cretin. Noi, în schimb, suntem cei care se izbesc zi de zi de dușmanii de moarte ai României. Piața îi numește „ciuma roșie”, nu pentru că ar avea o ideologie stângistă (etica furtului nu e o ideologie), ci pentru că au toate apucăturile acestei teribile molime istorice pe care o botează cu cinism „democrație”.

- În sfârșit, în al patrulea rând, Dragnea-și-ai-lui sunt cei care folosesc cuvintele urii, ale amenințării și ale violenței. Și violența însăși. Ei folosesc cuvintele „să zdrobim”, „să distrugem”, „să anihilăm”, „cu arma la picior”, ei sunt cei care ne numesc „fasciști”, „putori”, „imbecili”, „javre”, „șobolani”. Ei sunt cei care dau ordine jandarmilor să devină violenți, să intimideze, să lovească, să folosească gaze lacrimogene și „animalele din dotare”. Și care, dacă nu li se face pe plac, recurg la cele mai penibile amenințări.
Noi suntem cei care, adunându-ne în piețele României, am scandat, am cântat, am tăcut, am avut umor, am adus cu noi cărți, am făcut din lumini steagul UE și al României. Am descoperit „ființa-laolaltă” a unei societăți civilizate, pașnice, respectuoase și senine, ne-am redescoperit „ființa comună”, ne-am simțit frumos-solidari, am creat relații de umanitate simplă, ne-am recunoscut ca semeni. Ne-am simțit bine unii cu alții, politicoși, lipsiți de vulgaritate, binecrescuți. Ne-am făcut daruri. Am recreat nucleul pierdut al unui popor.
În urmă cu câțiva ani, un supraviețuitor al închisorilor comuniste a spus la o întâlnire publică: „Noi rezistam pentru că eram pe o linie dreaptă, iar ei erau niște ticăloși”. Asta trebuie să ne zicem și noi azi: „Noi rezistăm pentru că suntem pe o linie dreaptă, iar ei sunt niște ticăloși”.

Ce înseamnă „până la capăt” pentru ei?

Ce înseamnă „până la capăt”, folosit în repetate rânduri de șeful lui Dragnea-și-ai-lui? Înseamnă atingerea unei extreme. Extrema pe care o poate atinge violența este moartea. „Eu, dacă e să mor, am ales să mor în picioare”, a declarat în câteva rânduri Dragnea, înduioșat de propriul lirism de mahala. Și a mai spus: „Eu nu sunt în război”. Astea erau vorbe spuse în 11 ianuarie 2017. „Până la capăt” însemna: sunt dispus să mă bat, eroic, pentru o cauză dreaptă și sunt gata oricând să mor în picioare, nedreptățit și înconjurat de dușmani, dar aureolat de splendoarea cauzei mele!

Între timp, după cea de a doua condamnare, Dragnea nu mai vrea să moară în picioare – victimă a lui Iohannis, a justiției și a „Securității” (!?). Între timp, a declarat război României. „Mersul până la capăt” a virat de această dată către „pieirea celuilalt”, nu a sa. Cuvântul „zdrobire”, care revine în vocabularul său în ultima vreme, înseamnă sau o provocare în genul lui Iliescu (minerii în capitală), cu aducerea în București a unor oameni deveniți captivi prin manipulare, mită și șantaj, sau folosirea, împotriva propriului popor, a instituțiilor de forță ale statului (armată, jandarmerie, poliție). Sensul belicos al mesajului lui Dragnea a fost tradus în cuvintele rostite de vicepreședintele PSD, Paul Stănescu, în fața tinerilor pesediști din Olt, printr-o invitație la o excursie promptă în capitală: „V-aş ruga să fiţi pregătiţi – sunteţi tineri – «cu arma la picior». Când preşedintele (PSD) va fluiera, cu toţii să fiţi la Bucureşti”.

Ce înseamnă „până la capăt” pentru noi?

E bine să-i aducem aminte lui Dragnea, care se lăuda că e gata oricând să moară în picioare, că în România, în decembrie 1989, au murit cu adevărat tineri strigând „mai bine mort decât comunist”. Una e „să mori în picioare” apărându-ți puterea, funcțiile politice și banii furați, și alta e să mori în bătaia gloanțelor pentru libertatea redescoperită. Sau să mori sinucigându-te, așa cum a murit în 8 iulie 1993 Călin Nemeș la Cluj, văzând către ce se îndreaptă România la puțină vreme după revoluție.
Sunt convins că dacă lucrurile escaladează, nu sunt puțini cei care vor sta în picioare cu luciditate în fața razboiului delirant pe care Dragnea l-a declarat României, inventând la tot pasul dușmani. Aceștia sunt oameni care pentru nimic în lume nu mai vor să se întoarcă în istorie acolo unde îi trimite nebunia unui om și a unei mafii camuflate în partid. Oameni care cred în valorile simple ale vieții – liniște socială într-un climat de încredere, cinste, demnitate, curaj, dragoste de adevăr și dreptate – și care nu mai pot despărți viața lor de ele.

PS Power point didactic

Pentru Dragnea-și-ai-lui, „până la capăt” înseamnă instaurarea unei stări a nației care să garanteze:

- utilizarea banilor publici pentru mituirea electoratului prin creșterea fără acoperire a salariilor bugetarilor, a pensiilor și a indemnizațiilor destinate asistaților social. Consecința: înglodarea României în datorii din ce în ce mai mari;

- puterea ca privilegiu: ceea ce contează este binele propriu, nu al țării;

- păstrarea avuțiilor furate;

- perpetuarea îmbogățirii proprii prin furt din buget și din fonduri UE;

- traiul deasupra legii, însoțit de impunitate. Ceea ce înseamnă: sugrumarea justiției;

- suprimarea oricărei opoziții și a oricărei forme de protest;

- menținerea în ignoranță a unor mase de oameni care să poată fi manipulate și ținute captive prin mită electorală și asistență socială.

Pentru noi, „până la capăt” înseamnă instaurarea acelei stări a nației care să garanteze:

- apolitismul magistraților;

- grija generalizată pentru binele societății (investiții: spitale, școli, infrastructură);

- competența pe funcție ca valoare supremă pentru oricine ocupă o poziție de reprezentare, guvernare sau administrare;

- inexistența penalilor în funcții publice: nu numai o persoană condamnată penal, ci orice persoană intrată în cercetare penală să nu poată ocupa o funcție publică;

- nimeni nu e mai presus de lege.

Articol publicat pe  Contributors.ro .

Distribuie Distribuie Comentarii