Semnificaţia mărţişorului a rămas aceeaşi de-a lungul timpului: este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. El ne aduce optimism şi credinţă, fiind o amuletă pentru noroc şi fericire.

Există mai multe legende legate de tradiția mărțișorului Foto Shutterstock

Tradiţia mărţişorului este o moştenire de la strămoşii romani. Cuvântul are origini latine, reprezentând denumirea lunii martie. Sunt mai multe legende legate de această tradiție:

Una dintre ele spune că la marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Pentru a-și câștiga pâinea de zi cu zi și câțiva bănuți, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat.

Dar tot ce câștiga dădea pe medicamente pentru fata ei care era grav bolnavă. Într-o zi, pe când torcea și plângea de mila fiicei sale, femeia a văzut o caleașcă de foc trecând cu iuțeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit și a întrebat-o de ce este așa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis...

,,-Ține caierul acesta de foc și toarce-l firicel subțire, apoi leagă o fundiță și prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viață, așa cum se trezește la viață întreaga natură după trecerea mea”, potrivit legendei descrise de Nausica Mircea, fost director al Centrului Cultural Vrancea.

Femeia a mulțumit și s-a apucat de lucru. Dar caierul îi ardea degetele și-i era cu neputință să răsucească un firicel cât de mic. Atunci a început să plângă cu lacrimi grele și aproape că nu a bagat de seama când o altă caleașcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuțeală dinspre sat spre pădure și care, auzind necazul femeii, a zis

,,-Ține caierul acesta de zăpadă... Răcoarea lui va potoli fierbițeala celui de foc. Răsucește-le laolaltă, poate așa îți pot fi de folos și eu”.

Femeia a mulțumit din tot sufletul și s-a pus pe tors. Torcea laolaltă fir roșu de foc cu fir alb de zăpadă și astfel isprăvi de tors cele doua caiere. Iar după ce duse a dus la capăt lucrul, a legat o fundiță de pieptul fetiței. Aceasta îndată prinse putere și culoare în obrăjori, a sărit din pat și și-a îmbrățișat cu drag mama.

De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia a împletit fundițe alb-roșii , împărțindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate și bucurii.

Povestea soarelui care a luat chip de fecior

Potrivit unei alte legende, odată, demult, soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit si l-a rapit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase.

Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea sa-l înfrunte pe zmeu, până într-o zi, când un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele.

După un drum care a durat trei anotimpuri, tânărul a găsit castelul zmeului şi după o luptă crâncenă, tânărul a eliberat Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. După aceea, tinerii au început să împletească doi ciucuri, unul alb şi unul roşu, pentru a le oferi fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi.

În România, cel mai vechi mărţişor se pare că datează din anul 1879 şi are forma unei inimi din argint.