Japonia nu este singura ţară în care se întâmplă acest lucru, existând cazuri asemănătoare şi-n Statele Unite sau Germania, dar aici fenomenul a căpătat o asemenea amploare încât japonezii au termen specific pentru aceste persoane - „jouhatsu”. Traducerea cea mai bună este „evaporare”, iar japonezii o folosesc pentru a-i desemna pe cei care dispar fără urme şi-şi ascund noua identitate faţă de prieteni şi familie timp de ani întregi sau decenii. 

„M-am săturat de relaţiile pe care le aveam. Mi-am o mică valiză şi am dispărut”, spune pentru BBC un bărbat de 42 de ani, identificat doar drept Sugimoto. „Pur şi simplu, am evadat”. Acesta povesteşte cum în micul oraş în care trăia era cunoscut de toată lumea, provenind dintr-o familie proeminentă. Sugimoto urma să preia afacerea familiei, dar rolul în care fusese aruncat îl stresa atât de tare încât a decis să dispară din oraş fără să spună nimănui unde se duce. 

De la datorii pe care nu le mai pot plăti la căsătorii lipsite de iubire, motivele pe care le au persoanele care decid să dispară variază, dar oricare ar fi motivele lor, aceştia crează o cerere de servicii, iar piaţa nu a întârziat s-o satisfacă. Firmele la care aceştia apelează sunt cunoscute ca firme de „mutări nocturne” şi îi ajută să dispară discret din vieţile lor, oferindu-le cazare în locuri secrete şi confidenţialitate deplină. 

„În mod normal, motivele pentru care cineva vrea să se mute sunt pozitive - eşti admis la o universitate, îţi găseşti un loc de muncă, te căsătoreşti, dar oamenii nu sunt conştienţi că există şi alte motive, mult mai triste - poţi renunţa la universitate, poţi fi dat afară ori poate vrei să scapi de un hărţuitor”, spune Sho Hatori, patronul unei astfel de firme. Acesta a înfiinţat compania în anii 1990, când economia Japoniei era lovită de o gravă criză, dar a descoperit treptat că nu doar motivele financiare îi împing pe oameni să fugă din vieţile lor, ci şi ceea ce el numeşte „motive sociale”. „Ce facem noi e să-i sprijinim pe oameni să-şi înceapă o a doua viaţă”, spune Hatori. 

Fenomenul a intrat rapid în atenţia cercetătorilor. Sociologul Hiroki Nakamori a studiat fenomenul „jouhatsu” pentru mai bine de un deceniu şi spune că primele instanţe în care termenul a început să fie folosit în sensul de astăzi pot fi găsite în anii 1960. Divorţurile erau rare în Japonia, lucru care continuă să fie adevărat şi astăzi, iar unele persoane pur şi simplu au decis că era mai uşor să-şi părăsească partenerii în acest mod decât să treacă prin tot calvarul unui divorţ formal. 

„Pur şi simplu, în Japonia e mai uşori să te evapori”, explică Nakamori. Intimitatea persoanelor este extrem de bine protejată de lege: oamenii pot să-şi scoată bani de pe card fără ca cineva să aibă voie să le semnaleze tranzacţiile, iar membrii familiei nu pot acces înregistrări ale camerelor de supraveghere care i-ar fi putut surprinde pe cei dragi în plin proces de evaporare. „Poliţia nu intervine dacă nu sunt dovezi că dispariţia ar putea fi cauzată de altceva - precum o crimă ori un accident. Tot ce poate face familia e să dea bani grei pentru un detectiv particular sau pur şi simplu să aştepte”, a adăugat acesta. 

Cei dragi pe care jouhatsu îi lasă în urmă trec adesea printr-un calvar emoţional greu de suportat.

„Am fost şocată”, spune o femeie abandonată fără vreun semn de fiul ei de 22 de ani. „După ce şi-a pierdut locul de muncă se simţea îngrozitor”, explică aceasta, povestind cum a aşteptat în maşină zile la rând în faţa locuinţei fiului ei, dar el nu s-a mai întors niciodată. Poliţia, spune femeia, n-a ajutat-o - pot interveni în vreun fel doar dacă există semne că s-ar fi sinucis, dar cum n-a lăsat vreun bilet de adio, nu au ce să facă.

„Înţeleg că există tot felul de hărţuitori şi că datele personale pot fi foloste în scopuri rele. Poate e o lege necesară, dar chiar să-i tratezi la fel pe infractori, hărţuitori şi pe părinţii cuiva? Atât timp cât există legea asta de protecţie a vieţii private, tot ce pot face fără bani e să verific dacă un mort neidentificat este fiul meu - asta e tot mi-a rămas”, spune femeia, care a vrut să rămână anonimă.

Sentimentele de tristeţe şi regret nu-i părăsc cu uşurinţă pe jouhatsu.

„Mereu mă simt ca şi cum aş fi făcut ceva greşit”, spune Sugimoto. „Nu mi-am văzut copiii de un an. Le-am spus că sunt plecat cu afaceri”. Singurul lui regret, spune acesta, e că i-a lăsat pe ei în urmă. 

Sugimoto locuieşte în Tokyo, ascuns undeva prin enorma metropolă. Firma care l-a ajutat să dispară este condusă de o femeie care s-a prezentat doar drept Saita. La rândul ei, Saita a dispărut în urmă cu 17 ani fără vreo urmă pentru a scăpa din relaţia abuzivă în care se afla. „Într-un fel, încă sunt dispărută şi acum”, spune aceasta. 

„Am diferite feluri de clienţi”, explică ea. „Sunt oameni care fug de violenţă domestică, dar şi oameni pur şi simplu egoişti. Nu judec, nu-i spun niciodată cuiva că nu are un caz suficient de serios. Toată lumea are probleme individuale într-un fel sau altul”, spune Saita.