În urmă cu exact 80 de ani, România întorcea armele împotriva Germaniei: Regele Mihai, susținut de ofițerii Armatei Române, și ne puneau, in extremis, la masa învingătorilor. Totul cu un preț enorm, explică istoricul Adrian Cioroianu. Armata Roșie a ocupat România și au urmat decenii cumplite.

Momentul 23 august 1944 este unul dintre cele mai controversate din istoria noastră, când Antonescu a fost arestat, iar Regele Mihai și-a asumat rolul de conducător și a decis să întoarcem armele. Aveam și alte opțiuni?

Adrian Cioroianu: Ion Antonescu este ceea ce se cheamă un conducător de război și și-a asumat de la bun început acest lucru. Era mai puternic în Statul român decât orice altă instituție, inclusiv decât Regele, tânărul rege de 19 ani, în 1940, Mihai. Ion Antonescu avea mult mai multă putere și drept care l-a plasat pe Regele Mihai într-un rol mai curând decorativ și în acest fel a decurs războiul până în august 1944. Din punctul meu de vedere, în acel moment, la 23 august 1944, înlăturarea Mareșalului Antonescu a fost singura soluție la o problemă care era extrem de complicată. Știm astăzi că Regele Mihai n-a fost singur, ci a avut de partea lui ofițerii Armatei Române.

Cum a reușit un rege atât de tânăr și lipsit de experiență să-i convingă pe ofițerii importanți să i se alăture, după ce i-au fost fideli lui Antonescu și au luptat atâția ani alături de el?

Poate că pentru mulți a fost o surpriză. E adevărat, am avut și cazuri, insignifiante poate, când ofițeri de diverse grade au preferat să continue de partea nemților, dar Armata română, în imensa majoritate a corpului ofițeresc, a fost pe deplin loială Regelui imediat. Dacă mă întrebați, cred că această schimbare a efectuat-o războiul ca atare. Antonescu avea toată puterea în 1940, doar că războiul a decurs contrar așteptărilor sale, acest lucru fiind evident și la București. Chiar dacă el avea toată puterea și avea controlul asupra Armatei, Ion Antonescu nu putea împiedica lumea să afle adevărul. Iar după 1943, lucrurile devin clare.

Regele i-a oferit Mareșalului șansa de a continua în fruntea Armatei cu condiția să fie el cel care dădea ordinul de întoarcere a armelor. Ne-ar fi ajutat cu ceva amânarea acestui moment?

Regele Mihai i-a propus lui Antonescu să fie el însuși cel care întoarce armele pentru că eram într-o situație disperată. Armata sovietică era deja pe teritoriul țării și planul de rezistență pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, gândit de Mareșal, putea să amâne apropierea sovieticilor de București, dar nu se știe în ce măsură o puteau înlătura cu totul. Deci putem accepta că amâna înaintarea sovietică, dar era o problemă de timp până când ajungeau la București. Or, nu era în interesul nostru ca stat ca sovieticii să intre în București ca armată eliberatoare. Din acest motiv, eu cred că gestul Regelui Mihai de a-i da acest ultimatum Mareșalului Antonescu – ori întorci dumneata armele, ori te arestăm –, asta a fost cea mai evidentă soluție, poate chiar singura soluție într-o problemă extrem de complicată în care se afla Statul român. Și e de notat atât faptul că Regele Mihai a avut curajul de a face acest gest, cât și faptul că Armata Română i-a fost pe deplin loială.

Salvarea, într-o telegramă netrimisă

Înainte de 23 august, România a negociat cu Aliații. Au existat voci care au spus că am fi putut obține condiții mai bune din partea lor și garanții că nu vom fi ocupați de sovietici. Aveam alternative?

Nu. Astăzi știm niște lucruri certe. E clar că s-a negociat, asta e limpede; Antonescu însuși știa despre aceste negocieri. Deci, într-un fel, Statul încerca toate căile posibile în acel moment. Era o situație din ce în ce mai dezastruoasă pentru noi. Pe de o parte, armata germană era în retragere, armata sovietică era în avans, aliații occidentali loveau dinspre vest și din acest punct de vedere nu era o situație deloc încurajatoare pentru șansele noastre de a face parte dintr-o alianță câștigătoare în acel moment, să zicem la începutul verii 1944. Pe de altă parte, astăzi știm, de exemplu, că nu a existat niciun fel de telegramă de la sovietici pe care ar fi așteptat-o Antonescu – s-a spus mult timp că ar fi așteptat o telegramă prin care sovieticii i-ar fi propus condiții de armistițiu mai bune. În schimb, la fel de bine știm că Uniunea Sovietică trăgea de timp în negocierile cu România pentru că Stalin nu avea niciun fel de interes să ne ofere condiții mai bune de armistițiu. Pentru Stalin, România fusese o țară invadatoare. România, Armata română invadase Uniunea Sovietică alături de Hitler și, în rest, toate negocierile erau tragere de timp. Deci, eu spun că în vara lui 1944 nu era absolut nicio șansă de a obține condiții mai bune pentru că nu văd de ce Uniunea Sovietică ar fi acceptat condiții mai bune pentru noi, când dorința lor era să ne pedepsească pentru faptul că îi invadaserăm. De influența lor n-a scăpat nici Polonia, nici Bulgaria, până în Cehoslovacia. Dar noi am fost și aliat al lui Hitler și ei considerau că alături de Hitler am invadat Uniunea Sovietică și am jefuit-o. Deci, niciun caz n-ar fi oferit condiții mai bune. Ideea acelei telegrame pe care o aștepta Antonescu e pură ficțiune, pentru că nimeni n-a văzut-o nici la București, nici la Moscova, niciunde.

Ce ar fi fost dacă am fi continuat să luptăm până la capăt contra rușilor, așa cum au făcut-o, spre exemplu, ungurii?

Nu aș spune că era o opțiune. Măcar așa, prin 23 august, rușii au intrat într-un București care deja era eliberat. Nu mai erau germani în București, rușii n-au avut de luptat cu nimeni. Sigur că rușii au arestat armata română în tot acest interval, între seara de 23 august și până pe 11 septembrie, când în noaptea de 11 septembrie s-a semnat armistițiul la Moscova. Deci în tot acest interval, rușii au continuat să aresteze armata română înainte, din nord-est către București. Ce au făcut ei la București și în sudul țării a fost fără iertare: jafurile inerente, presiunile asupra populației, asupra instituțiilor diverse luate fără niciun fel de drept și fără despăgubire. Probabil că ar fi fost și mai rău dacă am fi opus o rezistență acerbă și dacă ajungeau să intre în București ca să îl „elibereze“. Se știe că sovieticii doreau să ajungă în Bulgaria și de acolo să ajute Iugoslavia lui Tito în lupta împotriva Germaniei. Deci, din acest punct de vedere, Bucureștiul a fost doar un fel de haltă pe acest traseu dorit de ei. În septembrie era ziua eliberării Bulgariei și apoi, concomitent, l-au ajutat și pe Tito, sovieticii în acel moment dorind să apară drept liberatori în toată zona noastră. Or, ei, într-un fel, au ajutat Bulgaria să se elibereze, dar nu și România. La București, cel care i-a alungat pe germani din țară a fost Regele Mihai, și nu sovieticii. Au intrat într-o țară eliberată. Și a fost un aspect frustrant pentru ei.

„Geografia nu te iartă“

În ce măsură ne-a ajutat cu adevărat faptul că am trecut de partea Aliaților? Să nu uităm, România a fost ulterior ocupată de ruși, iar pentru noi au urmat decenii cumplite.

Din păcate, nu ne-a ajutat foarte mult, pentru că geografia nu te iartă. Indiferent de ce ar fi făcut Regele Mihai, destinul nostru ar fi fost cam același. Probabil ar fi fost ceva mai dur dacă ar fi intrat ca eliberatori sau, în orice caz, ar fi fost mai dur pentru orgoliul nostru național. Așa măcar avem, peste timp, mândria de a fi soluționat problema îndepărtării Germaniei prin mijloacele noastre, nu prin aportul armatei sovietice. Dar altfel, poziția noastră pe hartă e aceeași. Gândiți-vă că fatalmente intram în sfera de influență sovietică, ceea ce nimeni nu avea cum să știe atunci. Adică în 1944, cine s-ar fi gândit că vor urma 45 de ani de comunism în estul Europei? Nimeni. Din acest punct de vedere, cred că e nedrept să-i acuzi pe cei care l-au arestat pe Antonescu că ar fi pregătit comunizarea țării, adică e cu totul împotriva logicii istorice. Nimeni nu știa în 1944 ce va urma, cum nici noi nu știm astăzi ce va urma mâine și asta e povestea tuturor generațiilor. Nicio generație nu are premoniții privind viitorul. Sunt unii care spun că Regele Mihai ar fi grăbit comunizarea țării, ceea ce e un nonsens. Cu sau fără el, cu sau fără 23 august, comunizarea țării s-ar fi petrecut prin simplul dat al geografiei. Dar cred că în contextul anului 1944, noi pur și simplu n-aveam altă ieșire. Sau asta a fost soluţia cel mai puțin proastă din toate. Repet: armata sovietică trecuse Prutul. Nu mă refer la trecerea Nistrului. Armata sovietică trecuse Prutul. În prima parte a anului 1944 intră pe teritoriul de astăzi al României. Și înainta spre sud, spre București. Or, în acele condiții, nu aveai variante bune.

Au existat și unele estimări că, dacă România ar fi continuat să reziste, ar fi întârziat cu șase luni sfârșitul războiului, dar și speranța că rușii ar fi renunțat să atace România pentru a-și concentra toate trupele împotriva Germaniei. Sunteți de acord cu ele?

Antonescu și cartierul lui general, sau Marele Stat Major, cum se chema, sperau că dacă-i ținem pe ruși pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați – pe hartă e un fel de linie orizontală de la Focșani la Dunăre, la Galați, deci din Munții Vrancei până la Galați – aceștia, care doreau să ajungă mai repede la Berlin, ar fi trecut Carpații să lupte în Transilvania împotriva maghiarilor și germanilor. Ce au subestimat Antonescu și generalii lui a fost dorința rușilor de a-i ajuta și pe Bulgari, și pe sârbi, dorința URSS de a apărea ca eliberatoare și în Bulgaria, și în Serbia. Or, asta a stricat planurile lui Antonescu, că ar fi rezistat șase luni sau mai mult. Faptul că 23 august ar fi grăbit victoria Aliaților cu șase luni este o supoziție până la urmă. Nimeni nu știe dacă România ar fi rezistat trei luni, șase luni sau poate un an. Poate că rezista mai mult de un an. Depindea și de ruși. Tot ce spunem noi sunt aproximații.

Cortina de Fier nu s-a ridicat într-o zi

Ar fi putut intui liderii occidentali ce urma să se întâmple, că România și țările din Est aveau să fie ocupate și transformate în state-satelit ale URSS?

În vara lui 1944 cred că nici Stalin și cu atât mai puțin liderii occidentali nu aveau încă imaginea exactă a sferelor de influență ulterioare. Noi știm că de-abia toamna, în noiembrie 1944, este acea întâlnire între Churchill și Stalin. Churchill îl vizitează pe Stalin și este cina, urmată de discuția la sfârșitul căreia se face acea împărțire pe șervețele, cum se spune, a sferelor de influență. Și această înțelegere a rămas în provizorat vreme de câțiva ani, nu s-a aplicat imediat de-a doua zi. Încă mai existau multe speranțe referitoare la Europa Centrală și de Est și cred că, de fapt, această împărțire a sferelor de influență s-a construit pas cu pas, odată cu alegerile falsificate cam peste tot în zona noastră, apoi Planul Marshall pentru Europa la care toate țările din influența sovietică au renunțat – noi am renunțat în 1947 la Planul Marshall. Deci, Războiul Rece a început nu brusc, într-o dimineață, ci prin mișcări succesive, suspiciunea reciprocă a crescut și s-a ajuns la această Cortină de Fier.

Cum s-au văzut toate acestea din Bucureștiul post-23 august? Au existat voci care să atenționeze cu privire la pericolul reprezentat de sovietici sau exista încă speranța că lucrurile se vor așeza, iar situația va fi aceeași ca după Primul Război Mondial?

Sunt convins că Regele Mihai spera că se va petrece ce s-a întâmplat după Marele Război: că democrația își va reveni. Nimeni nu putea bănui că Uniunea Sovietică va controla jumătate din Europa. Nici Iuliu Maniu, nici Regele Mihai, nimeni în vara lui 1944 n-avea cum să bănuiască amplitudinea controlului sovietic ce avea să dureze decenii.

„Democrația română nu și-a mai revenit niciodată după 1938“

Ați amintit și de Iuliu Maniu, poate ar fi bine să privim în urmă și să vedem cum arăta România ante și post Al Doilea Război Mondial, cum arăta viața politică și cine din interior ar fi putut să se opună comuniștilor și URSS?

Aici ar fi două sau trei aspecte pe care trebuie să le amintim. În primul rând, faptul că viața politică românească era oricum paralizată încă de pe vremea lui Carol al II-lea. După Constituția din 1938, democrația românească n-a mai fost funcțională. Sigur că încă existau partide politice, doar că ele erau la periferia câmpului public. Deci, exercițiul democratic în România a fost suspendat de Constituția carlistă din 1938, apoi de începutul războiului, intrarea noastră în Al Doilea Război Mondial și brusc am revenit la democrație în toamna anului 1944, diferența enormă fiind prezența pe teritoriul României a armatei sovietice. Cea mai împuternicită instituție din România după septembrie 1944, după semnarea Armistițiului, era așa-numita Comisie Aliată de Control, care, de fapt, era preponderent sovietică. În cazul Italiei, și acolo exista o Comisie Aliată de Control, dar era dominată de occidentali. Din nou, geografia este cea care dictează. Această comisie era mai puternică decât regele, decât guvernele țării, decât orice, și așa a început susținerea Partidului Comunist Român.

Care era situația PCR în 1944?

Partidul Comunist, care era destul de debil în august 1944, când a redevenit partid legal, nu era chiar atât de mic decât spunem noi. Ideea asta că erau 800 sau 1.000 de membri e falsă. Fuseseră mult mai mulți, de ordinul miilor, dar oricum nu era un partid mare. N-avea cum să fie partid mare fiind în ilegalitate. Din septembrie 1944, influența sovietică e din ce în ce mai puternică și Partidul Comunist este favorizat. Așa începe drumul Partidului Comunist, care în câțiva ani, din 1944 până în 1946, începe să domine câmpul politic favorizat de influența sovietică din România. Rămâne admirabilă rezistența lui Iuliu Maniu, care a revitalizat Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu alături de Regele Mihai rămân ca simbol al rezistenței democrației românești.

Dar liberalii?

Din păcate pentru liberali, pe de o parte, erau sparți în mai multe partide: erau liberalii lui Tătărescu, erau liberalii lui Brătianu, erau alți liberali mai mici și satelitari. Pe de altă parte, este vârsta înaintată a lui Dinu Brătianu, care conducea cealaltă aripă liberală – în afară de Gheorghe Tătărescu – așa-zis independenți, cei care se opun Guvernului Groza. Asta face ca democrația românească să facă pași înapoi prin forța presiunii sovietice, în principal. Democrația românească nu și-a mai revenit niciodată după 1938. Acest scurt interval, între toamna lui ’44 și alegerile din ’46, a fost insuficient pentru întărirea României democratice. Dimpotrivă, cei care s-au întărit au fost comuniștii, venind dinspre extrema stângă. Fără armata sovietică, lucrurile cred că ar fi evoluat altfel, dar e deja istorie contrafactuală.

„Trebuie să judecăm prezentul cu mijloacele prezentului“

La 80 de ani de la evenimentele din 23 august 1944, pericolul cel mare pare să vină tot din Est. Riscăm ca istoria să se repete, vedeți unele similitudini?

Sigur că putem face comparație, e și normal. Însă trebuie să plecăm de la ideea că istoria nu se repetă. Există similitudini, dar nu repetiții. Există mult mai multe diferențe decât asemănări. Pe de o parte, situația de astăzi, din punctul de vedere al securității, este infinit alta decât cea din 1944. Suntem parte dintr-o alianță care a câștigat Războiul Rece. Mă refer la această lume occidentală. Pe de altă parte, din fericire, să spunem că Rusia de astăzi nu mai este în situația Uniunii Sovietice din 1944. Atunci era o forță în expansiune, de neoprit, mergea spre centrul Europei. Atunci erau partide comuniste cam în fiecare țară.

Vedem în România, dar și în alte țări europene, partide care își declară simpatia față de ruși, vedem fisuri în societate, vedem și că în Europa sunt tot mai multe frământări, lumea e tot mai nemulțumită. Pornind de la această realitate, vedeți riscuri pe termen mediu sau lung?

Putem spune că și astăzi sunt lideri politici sau partide mai mult sau mai puțin pro-rusești în țările noastre, dar ele nu mai au anvergura ideologică pe care o avea regimul comunist la mijlocul anilor ’40. Comunismul atunci era o ideologie atractivă pentru unii până în Franța, Spania sau Italia. Comuniștii erau peste tot și erau sincer convinși de justețea cauzei lor. Deci sunt multe diferențe astăzi și în același timp trebuie să acceptăm că fiecare perioadă are propriile sale probleme. Noi nu câștigăm foarte mult dacă ne raportăm prin comparații la problemele din ’44, ci trebuie să fim mai atenți la problemele zilelor noastre și să încercăm să găsim răspunsuri la ele. Sigur, învățând din experiența trecutului, dar trebuie să judecăm prezentul cu mijloacele prezentului.

*Interviul integral poate fi citit în „Weekend Adevărul“, apărut pe 23 august. Ziarul poate fi găsit la toate chioșcurile de ziare.