Timp de aproape două secole, evreii au ajuns să fie considerați dușmanii poporului român și „țapul ispășitor” pentru înapoierea și mizeria în care trăia țăranul român. Antisemitismul românesc nu s-a rezumat doar la discursuri discriminatorii, ci și la măceluri în toată regula.

Antisemitismul a fost la modă în România secolului XX. Iar „țapul ispășitor” pentru toate problemele sociale, politice și morale ale românilor, era străinul, cu precădere evreul. Dacă începând din secolul al XIX lea, antisemitismul românesc a fost aplicat metodic, teoretizat, propagat de intelectuali și politicieni în toate păturile societății, evreul devenind „răul universal" în societatea românească, originile acestui fenomen pot fi găsite încă din evul mediul românesc.

Odată cu așezarea evreilor, masiv, pe teritoriul Moldovei, în special, din secolul al XVII lea, au și început problemele de natură antisemită. Evreii preocupați de negoț, cu o religie și obiceiuri diferite, au fost priviți inițial cu neîncredere de o populație eminamente funciară, neobișnuită cu o viață urbană dezvoltată. Nu a durat mult până când neîncrederea s-a transformat în agresivitate și dezlănțuiri sângeroase asupra comunităților evreiești. Este o pagină de istorie românească întunecată, dar puțin cunoscută publicului larg și de multe ori trecută sub tăcere.

„Tot comerțul se afla în mâinile evreilor”

Evreii, așa cum arată o serie de documente, au ajuns în Principatele Române începând cu secolul al XVI lea. În număr mic, inițial. Începând cu secolul al XVII lea, odată cu persecuțiile și pogromurile organizate cu prilejul revoltei cazacilor din Ucraina, împotriva stăpânirii polone, valuri de migranți askenazi au venit în Moldova, inițial, fiind regiunea cea mai apropiată.

Aici sperau să găsească toleranță religioasă și socială. Inițial au avut parte de această toleranță, mai ales că voievozii și marii feudali români erau interesați să dezvolte economic târgurile din Moldova. Iar evreii știau cel mai bine să facă acest lucru. Neavând voie să dețină proprietăți funciare încă din timpul Imperiului Roman, aceștia s-au axat și specializat pe comerț, cămătărie și meșteșuguri. Evident, majoritatea evreilor s-au așezat în zonele urbane, puține și slab dezvoltate ale Moldovei medievale . Aici și-au deschis rapid prăvălii, diferite ateliere, cârciumi și alte facilități comerciale și meșteșugărești, contribuind la dezvoltarea economică a târgurilor. În multe târguri, ca în județul Botoșani de astăzi, de exemplu, evreii erau mult mai numeroși ca românii în mediul urban.

Majoritatea românilor erau țărani care se ocupau doar cu agricultura și creșterea animalelor, conduși de o elită boierească, în multe cazuri hrăpăreață și foarte conservatoare. Biserica la rândul ei era un mare proprietar funciar care deținea multe sate de țărani dependenți. Mare parte a acestor țărani trăiau în sărăcie și obscurantism la cheremul stăpânilor laici sau bisericești. În scurt timp, comerțul din târgurile Moldovei a fost monopolizat de comunitățile evreiești, foarte pricepute în acest domeniu. În 1534, „tot comerţul Moldovei se afla în mâinile negustorilor evrei”, scria Garil Luca în „Târgu Neamț. Monografie”. În târgurile Moldovei aceștia au întemeiat sinagogi, școli și spitale pentru a deservi comunității lor. „Evreii fiind negustori şi meşteşugari, au înfiinţat în oraş dughene, băcănii, crâşme, ateliere şi alte stabilimente comerciale. Industria rachiului a fost încă din acest secol monopol al evreilor. Legislaţia medievală nu acorda evreilor dreptul de a deţine proprietăţi agricole şi nici de a ocupa funcţii administrative, fiind astfel obligaţi să se îndrepte spre comerţ şi meşteşuguri. În general, evreii închiriau case şi dughene, dar erau şi proprietari”, precizează Emanuel Bălan în „Evreii din Târgul Neamț. Istoria unei comunități”.

Primul măcel al românilor asupra evreilor

Nu a durat mult până când au apărut probleme între localnici și comunitatea evreiască. Având altă religie, alte tradiții și mai ales bunăstare, evreii erau priviți cu neîncredere de populația românească. Era de ajuns doar o scânteie pentru a aprinde conflictul și a găsi o justificare pentru atacarea și jefuirea comunităților evreiești. Scânteia a fost aprinsă în anul 1710 atunci când a fost lansat un zvon la Târgu Neamț . Se spunea că evreii au furat un copil român pentru a-l sacrifica și a-i bea sângele. Românii au crezut că este un ritual evreiesc îndreptat împotriva creștinilor. Și s-a dezlănțuit nebunia. Comunitatea evreiască a fost atacată cu furie, iar bătăile și jafurile s-au propagat cu repeziciune din sat în sat până la Piatra Neamț. Nu doar țăranii și târgoveții români erau implicați, dar și autoritățile. Toți băteau, jefuiau, arestau, omorau. Cinci evrei au fost omorâți, iar alți 22 au fost arestați. Inclusiv ispravnicul de Neamț, Gheorghiță Ursachi, crede zvonurile și îi duce pe cei 22 de evrei, în lanțuri, până la Piatra Neamț. Disperați evreii, din Piatra Neamț, au apelat la domnitorul Dimitrie Cantemir, care a pus capăt bătăilor îndreptate împotriva evreilor și a ordonat o anchetă. A fost primul atac, consemnat, al românilor asupra evreilor. Vor urma și altele, devenind un soi de tradiție, mai ales de sărbători.

Sărbători românești sângeroase cu evrei bătuți sau jefuiți

În anul 1726, istoria s-a repetat. Motivul era același, se credea că evreii răpeau copii români și îi sacrificau pentru a le bea sângele. „Începând cu 1710 sunt deschise acuzațiile de omor ritual ce au tensionat raporturile cu românii până la mijlocul secolului al XIX-lea. Omorul ritual era considerat o veche practică religioasă mozaică, cu rădăcini încă din Evul Mediu, prin care evreii foloseau sânge de copil creștin pentru a face azima de Paște”, preciza Emanuel Bălan în aceeași lucrare. De această dată, jafurile, bătăile și omorurile au fost încurajate de voievodul Mihai Racoviță, probabil dator pe la creditorii evrei, pentru a-și plăti tronul la turci. Și cum putea să scape mai bine de datorie decât asmuțind gloata.

Evreii au fost salvați de turci, care l-au și mazilit pe vodă Racoviță pentru această tărășenie. În special de sărbători devenise aproape o tradiție sângeroasă a atacurile îndreptate împotriva comunităților evreiești. În mare parte nu erau atacuri de anvergură sau pogromuri, dar era șicane și violențe care îi făceau pe evrei să trăiască cu frica-n sân. În anul 1816, de exemplu, evreii au fost nevoiți să se ascundă de frica violențelor, în urma unui incident. Practic, când se întâmpla ceva negativ în comunitate, evreii erau primii vizați.

„Croitorul Michel primise în gazdă un cerşetor care obişnuia să doarmă în podul casei lui. Înainte de Paște, cerşetorul beat este găsit mort în pod și un anume Ştefan Vele îl acuză pe croitor de omor. Atunci, ispravnicul Petrache Sturdza ordonă arestarea lui Michel şi a membrilor cahalului, un învăţător (melamed) pe nume Iehuda este omorât, la fel şi un anume Traim Lungul. Ce de-al doilea ispravnic, Nicolae Gotcol, sesizează nedreptatea şi îi cere lui Sturdza eliberarea arestaţilor, însă în urma refuzului, acesta porneşte spre Iaşi. Sesizând pericolul, Sturdza decide eliberarea evreilor. Se spune că de frica violenţelor, evreii se ascundeau pe unde puteau”, se arată în „Evreii din Târgul Neamț. Istoria unei comunități”.

Documentele indică faptul că jafuri, distrugeri, bătăi și omoruri îndreptate împotriva comunităților evreiești au avut loc în mod regulat în 1823, 1846,1859 și până în 1868. Acestea erau cele mai grave și au fost consemnate, dar se bănuiește că au fost destule de mai mică anvergură care au fost trecute cu vederea de autorități. Unul dintre cele mai grave incidente a avut loc în anul 1846, la Galați. „Moldovenii întărâtaţi se aruncară asupra caselor evreieşti, le sfărâmară prăvăliile, le prăpădiră mărfile călcându-le cu picioarele. Persoanele evreieşti începură a fi rău tratate, fără osebire de secsu şi de vârstă. Către seară numărul turburătorilor sui la mai multe sute, din cari o parte se amestecau între cei ce se bătea, iar alţii întărâta pe tinerime asupra jidanilor”, relatau ziariştii de la ”Gazeta Transilvaniei.

Călugări, preoți și evrei creștinați stârneau masele

Principala cauză a acestor conflicte era pe de o parte ignoranța, dar și dorința de jaf a unor comunități considerate bogate. Populația românească, în mare parte nevoiași, a acceptat cu greu succesul rapid al evreilor în afaceri. Pe de altă parte, o parte a evreilor erau cămătari, iar mulți nu puteau returna sumele împrumutate, cu dobândă. În plus masele au fost stârnite de evrei creștinați sau de preoți, pe baza unor legende aberante. În 1710, la Târgu Neamț, cel care a stârnit nebunia a fost Neculai Ioil, evreu polonez, creștinat. Cronicile spun că acesta l-ar fi ucis pe fiul unei văduce și mai apoi pentru a scăpa de acuzații a aruncat cadavrul în curtea sinagogii în ajunul Paștelui evreiesc, acuzându-i astfel pe evrei. În 1765, cinci preoți de la o biserică din Neamț, au pus sânge de porc într-un pocal din sinagogă pentru a alimenta același mit și a stârni gloata la omor. Noroc că un slujutor din sinagogă a înlocuit la timp, sângele cu vin. În plus, ieromonahi precum Neofit Cavsocalitul( n.r. un alt evreu creștinat), publica la Neamț, o scrierea ”Înfruntarea jidovilor”, care avea să ducă la violențele de la începutul secolului XIX. La fel și lucrarea ieromonahului Chiriac. Ambele, aveau binecuvântarea mitropoliților din aceea perioadă.