Petru Groza a fost cel care a girat, din postul de prim-ministru al României, instaurarea regimului comunist. Liderul-cameleon nu a renunţat niciodată la obiceiurile sale burghezo-moşiereşti, motiv pentru care a primit porecla de „burghezul roşu“.

Petru Groza s-a născut în satul Băcia, județul Hunedoara, în familia preotului ortodox Adam Groza. Străbunicul său, Simion Groza, a fost tribun al lui Avram Iancu, prezent la 1849 la bătălia cu ungurii de la Dupăpiatră, Hunedoara. Bunicul şi tatăl au fost preoţi. Adam Groza, părintele său, a fost membru în Partidul Naţional Român şi era binecunoscut în epocă pentru naţionalismul activ. Adam a ctitorit biserici şi a fost membru în Adunarea Constituantă și senator al României Mari. Mama lui Petru, născută Maria Popovici, a fost şi ea fată de preot.

Petru Groza a fondat în anul 1933 formaţiunea politică de stânga intitulată Frontul Plugarilor. Susţinător al comuniştilor încă dinainte ca aceştia să ajungă la putere, Groza nu a renunţat niciodată la obiceiurile sale burghezo-moşiereşti, motiv pentru care a primit porecla de „burghezul roşu“.

La 6 martie 1945, A.I. Vîşinski, trimis de Stalin , a impus formarea guvernului Petru Groza dominat de comunişti. România era pur şi simplu vândută ruşilor pentru mai multe decenii, conform Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România.

La 7 martie 1945, deci a doua zi după instalarea guvernului Petru Groza, o comisie de activişti sovietici condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului Gheorghi Dimitrov, potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american.

Proiectul sovietic prevedea suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD.

În primele luni de la instalare, guvernul Groza a făcut o serie de procese răsunătoare împotriva „criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării”. La 14 mai 1945 au fost condamnaţi 46 criminali de război. Apoi la 30 mai 1945 s-a dat sentinţa în lotul ziariştilor. Abia la 19 mai 1946 avea să se dea verdictul în Procesul Marii Trădări, după ce lotul I on Antonescu fusese anchetat în URSS.

În octombrie 1946 şi ianuarie 1949 au urmat alte loturi de demnitari antonescieni, încheindu-se astfel procesele criminalilor de război. În paralel, însă, Brigada Mobilă la întrecere cu jandarmeria şi poliţia – între timp comunizate - a făcut arestări masive în rândul membrilor partidelor istorice, al militarilor, al funcţionarilor epuraţi, acuzaţi ei înşişi tot de fascism.

90.000 de arestări în două luni

Despre primele două luni ale guvernării sale, primul ministru Petru Groza a mărturisit unui ziarist englez, Archie Gibson, că s-au făcut 90.000 arestări. Încă din mai 1946 fusese arestat generalul Aurel Aldea, fostul ministru de Interne în primul guvern Sănătescu, acuzat împreună cu alţi 55 de „complici” (mulţi dintre ei ţărănişti) de organizarea cu un an în urmă a unei reţele de organizaţii subversive, „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”.

Cu toate tunurile pe opoziție

Cu o zi înainte de alegeri, la 18 noiembrie 1946, s-a dat verdictul: Aurel Aldea a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit trei ani mai târziu în închisoarea Aiud. În aceeaşi vară, 1946, avea loc o nouă avalanşă de arestări în rândul membrilor opoziţiei, adică ai partidelor din afara blocului pro-comunist (BPD). Scopul era ca naţional-ţărăniştii, naţional-liberalii şi social-democraţii independenţi să fie împiedicaţi să candideze şi, evident, să participe la campania electorală.

După semnarea Tratatului de pace cu România, la 10 februarie 1947, Brigada Mobilă şi justiţia regimului s-au năpustit din nou asupra ţărăniştilor şi liberalilor, fiind arestaţi mii de oameni. Şi de astă dată erau învinuiţi de-a dreptul de „fascism”, „legionarism”, „spionaj în favoarea imperialiştilor anglo-americani” şi „crime de război”.

Acuzaţiile erau lipsite de orice temei, iar arestările nu aveau nici o bază legală, fiind făcute în virtutea unui ordin ultrasecret al Ministerului de Interne. Persoanele arestate au fost trimise la închisorile din Gherla, Piteşti, Craiova şi Miercurea Ciuc şi din alte locuri, iar numitorul lor comun era că făcuseră campanie în beneficiul partidelor de opoziţie, în noiembrie 1946.

Înscenarea de la Tămădău

Dacă arestările membrilor partidelor de opoziţie erau o formă de tăiere a rădăcinilor, ceea ce a urmat în 1947-1948 era lovitura finală dată elitelor politice din România. La 14 iulie 1947, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident.

Partidul, care era cel mai temut şi puternic opozant al regimului, a fost imediat scos în afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. Întreaga conducere a fost arestată, iar în octombrie-noiembrie a avut loc procesul „bandei naţionalţărăniste”, care „a crescut fascismul în România” (cum scria în „Scânteia” Silviu Brucan).

Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, pentru „înaltă trădare”, iar principalii loc colaboratori la pedepse maxime. Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Victor Rădulescu-Pogoneanu au murit în detenţie. Acest proces a dat tonul arestării şi condamnării celor rămaşi în conducerea interimară, clandestină, a partidului. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii.

Biserica greco-catolică, decimată

Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici c are se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe.

Anii 1948 şi 1949 au fost, totodată, anii arestării întregii conduceri a Partidului Social Democrat Independent, pedepsită pentru că a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Român. După o lungă anchetă, Constantin Titel Petrescu şi ceilalţi lideri au fost condamnaţi la pedepse ajungând până la muncă silnică pe viaţă, acuzaţi fiind de „înaltă trădare” sau „atitudine ostilă la adresa partidului”. Liderii istorici Ion Flueraş, Iosif Jumanca, George Grigorovici şi Gh. Ene Filipescu au murit în închisoare.

Comploturi imaginare marca NKVD

Securitatea învăţa, încă, după modelul NKVD, să fantazeze scenarii prin care să dovedească legătura elitelor cu Occidentul şi să imagineze, în chiar sânul elitelor, comploturi imaginare manipulate de spionajul străin. „Procesul marii finanţe” era un astfel de exemplu, de o fantezie malefică. Lotul judecat includea, alături de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Max Auschnitt – acesta din urmă, în contumacie), universitari apolitici (Nicolae Mărgineanu), un amiral ( Horia Macellariu ), fruntaşi legionari (Nicolae Pătraşcu, Nistor Chioreanu), acţionari şi consilieri de la uzinele Reşiţa, ca şi mulţi alţi acuzaţi, majoritatea necunoscându-se personal. Pedepsele acordate ajungeau, de asemenea, la muncă silnică pe viaţă şi 25 ani detenţie grea.

Experimentul Pitești

După ce elitele mature fuseseră anihilate, venise acum rândul generaţiei tinere. Cel mai sinistru experiment a fost „reeducarea prin tortură”. Începută în 1949 în închisoarea Suceava, a continuat mai târziu cu înverşunare în închisoarea din Piteşti şi, apoi, ceva mai neconvins, în cele din Gherla şi Tg. Ocna. Până la o mie de tineri, majoritatea studenţi, au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate.

„Fenomenul Piteşti” - cum este foarte benign numit - a fost urmat de două procese, soldate cu peste 20 de condamnări la moarte din rândul studenţilor-torţionari. Abia mai târziu a avut loc un alt proces, al securiştilor care s-au ocupat de „reeducare”. Ei au fost condamnaţi la pedepse uşoare de închisoare şi au fost în scurt timp amnistiaţi. Acuzatorii stipulau că la Piteşti s-a urmărit, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii, în frunte cu Eugen Ţurcanu, erau într-adevăr studenţi legionari, dar au acţionat tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.

Epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră

A urmat epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră , care a început la sfârşitul anului 1949, considerat fiind de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”.

O operaţiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti sau în localităţile unde au fost găsiţi şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70, 80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi) sau Petre Bejan, Vântu, Radu Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze până la un punct cu comuniştii.

Dislocări și strămutări

În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări, evacuări sau strămutări: familiile celor arestaţi, ca şi persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată.

Mii de oameni au fost alungaţi de comunişti din satele lor mândre şi frumoase în pustiul Bărăganului, unde nu erau copaci, case sau animale, ci doar ciulini. Pentru ei, acest ţinut arid a devenit „domiciliu obligatoriu“, singura lor vină fiind că nu se încadrau în tiparele comuniste. Locuinţele din chirpici pe care le-au lăsat în urmă atunci când li s-a dat voie să se întoarcă acasă au fost repopulate cu foşti deţinuţi politic.

Istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spune că domiciliul obligatoriu a fost, în arsenalul represiv al comunismului, o măsură de inspiraţie pur stalinistă. Ea a urmărit, într-o primă etapă, dislocarea unei întregi comunităţi rurale, din raţiuni de „securitate a statului“, fiind urcate în noaptea de Rusalii a anului 1951 în vagoane de marfă nu mai puţin de 40.320 de persoane, respectiv 12.791 de familii, considerate a fi periculoase, din zona Banatului, şi trasportate în locuri izolate şi pustii din Bărăgan, unde au apărut astfel noi aşezări. Listele se întocmiseră în cel mai mare secret, iar bănăţeni de origine germană, alături de tot atâţia români din categorii socotite ostile regimului, au fost deportaţi din casele lor, pentru o perioadă de cinci ani.

Grațieri și amnistii la presiunea Occidentului

De-a lungul celor 45 de ani au existat şi eliberări consistente, fie prin graţieri, fie prin amnistii. Ele erau impuse de factori externi, dar în acelaşi timp motivate şi de luptă pentru putere în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în atmosfera Convenţiei de la Geneva, când Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor internaţionale, dar şi a Gulagului, atât în URSS cât şi din ţările satelite. Era şi o condiţie pentru admiterea în ONU, ţinând cont de flagrantele violări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care fusese votată de forul mondial încă din decembrie 1948. Au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţii cu pedepse mai mici au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ‘58, ‘59, ’60.

O a doua relaxare a fost în 1964. Graţierea, generală de astă dată, începută cu un an în urmă, a fost încheiată în august, având în primul rând o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, închisorile şi lagărele de muncă au fost „eliberate”, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Nicolae Ceauşescu.

În schimb, Ceauşescu a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia, prin introducerea masivă a supravegherii populaţiei, prin urmăririle „la vedere”, prin creşterea numărului de informatori. Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii devenise un laborator al terorii şi fricii, care deveniseră, împreună cu foamea şi frigul, principalele arme de supunere a populaţiei.

„Domnul Petru Groza, sub regimurile maghiare, n-a prea făcut parte din aceia care sufereau martiraj“

Ilie Lazăr, cel mai tânăr semnatar al actului Marii Uniri , scria în memoriile sale despre Petru Groza, pe care l-a cunoscut foarte bine, încă din timpul Primului Război Mondial: „Citind cartea fostului meu subaltern din armata austro-ungară, azi prim-ministru al Ţării Româneşti, dr. Petru Groza, („În umbra celulei”) am crezut că ar fi bine să pun la punct unele afirmaţii care ne sunt cunoscute...

Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat darul să pun pe hârtie tot ce cred şi simt în acest moment (privat de libertate) despre carte şi autorul ei, cu care am împărţit multe bucurii şi supărări în cei 30 de ani de cunoştiinţă, cred că opinia publică românească l-ar vedea şi cunoaşte exact pe autor.

Noi nu credem în sinceritatea domnului Petru Groza şi aceasta din mai multe motive. Domnul Petru Groza nu este nici „prieten”, nici „sincer”. El urmăreşte un scop bine cunoscut, şi, în funcţie de acest scop a făcut şi face compromisuri, în care el însuşi nu crede…..

Noi, cei mai mulţi dintre surtucarii ardeleni, am crescut cu mari greutăţi, care d-lui Petru Groza nu i-au fost cunoscute. 90% suntem ieşiţi din mediul satelor, am suferit umilinţe, nedreptăţi şi temniţe. Domnul Petru Groza, sub regimurile maghiare, n-a prea făcut parte din aceia care sufereau martiraj….

Nici că se putea că, doar sub „libertăţile democratice” şi sub guvernul „revoltatului ” P. Groza se mai menţiona cenzură, niscaiva teroare şi lagăre,, ba dacă îndrăzneşti să porţi la butonieră tricolorul, eşti ridicat de „gărzile cetăţeneşti ,”aranjat ” şi pe urmă iei drumul spre lagărul din Caracal. Dacă cumva încerci să te afirmi ca membru al unui partid istoric, te trimite la „Tribunalul Poporului „unde te judecă tot «ai noştri»“.

Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. A fost înhumat inițial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar, ulterior, a fost depus în mausoleul din fosta Piață a Libertății din Capitală. Urna cu rămășițele pământești se află în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut și a copilărit.