Exercitarea unui rest de mandat al altui judecător reprezintă doar o substituţie de mandat, nu un mandat propriu, se arată într-o opinie separată la motivarea deciziei prin care Curtea Constituţională a României a admis parţial sesizarea PNL şi USR privind imunitatea judecătorilor constituţionali.

În opinia separată, semnată de judecătorii constituţionali Marian Enache, Livia Stanciu şi Simona-Maya Teodoroiu, se apreciază că CCR ar fi trebuit să respingă ca neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la posibilitatea înnoirii în funcţie, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deţinut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător.

"Potrivit prevederilor art. 142 alin. (2) din Constituţie, mandatul judecătorului constituţional are o durată de 9 ani. Acest mandat, cu o durată de 9 ani, nu poate fi prelungit sau înnoit. Consecinţa logică a acestor prevederi este aceea că exercitarea unui rest de mandat al altui judecător reprezintă doar o substituţie de mandat, respectiv o exercitare a restului de mandat al titularului, şi în niciun caz un mandat propriu, ca mandat sui-generis, aşa cum se arată în prezenta decizie, (...) ceea ce ar fi o inovaţie juridică în afara cadrului constituţional şi legal", precizează opinia separată.

Conform aceleiaşi surse, persoana care se substituie titularului nu exercită un mandat propriu, ci doar înlocuieşte titularul în exercitarea mandatului său. Pe de altă parte, mandatul de 9 ani pentru care un judecător devine titular, obţinut după exercitarea unui rest de mandat al altui judecător, nu poate fi asimilat unei prelungiri sau înnoiri de mandat.

"Dacă se acceptă ideea potrivit căreia persoana care este numită pentru restul de mandat al unui judecător ocupă, de fapt, propriul său mandat, atunci, pe cale de consecinţă, este consacrat şi un altfel de mandat decât cel expres prevăzut de Constituţie în art. 142 alin. (2), ceea ce înseamnă, în fapt, încălcarea acestui text constituţional", consideră semnatarii opiniei separate.

Curtea Constituţională a admis parţial, pe 20 martie, sesizarea PNL şi USR privind imunitatea judecătorilor constituţionali.

CCR preciza atunci, într-un comunicat transmis AGERPRES, că a admis cu majoritate de voturi obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii 47/1992, referitoare la sintagmele "urmărirea penală" şi "la cererea ministrului Justiţiei", sunt neconstituţionale.

"Curtea a constatat că introducerea unei terţe autorităţi în procedura de ridicare a imunităţii, parte componentă a puterii executive, care nu are nicio competenţă cu privire la aspectele de natură procesual penală cercetate şi sesizate, contravine nu numai prerogativelor constituţionale ale Ministerului Public şi, implicit, principiului separaţiei puterilor în stat, ci şi, prin consecinţele pe care dreptul de veto pe care ministrul Justiţiei îl poate exercita potrivit legii, deturnează însăşi instituţia imunităţii. Astfel, scopul creării unei protecţii speciale a unor funcţii publice este acela de a împiedica eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia publică, iar nu de a împiedica cercetarea penală, desfăşurată cu respectarea prevederilor legale", se arăta în comunicat.

În consecinţă, s-a constatat că norma care prevede că ministrul Justiţiei este titularul cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale ce vizează un judecător al CCR contravine prevederilor constituţionale.

Curtea a analizat, totodată, în ce măsură imunitatea creată de legiuitor, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru categoria funcţiei publice pentru care este adoptată.

"Întrucât egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru lărgirea sferei de incidenţă a inviolabilităţii judecătorului constituţional cu privire la măsura procesuală a începerii urmăririi penale apare ca un demers fără o justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă, şi care dă naştere unui privilegiu", se preciza în comunicat.

Conform aceleiaşi surse, statutul şi independenţa judecătorului Curţii Constituţionale "nu pot fi invocate drept criterii obiective şi rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat al acestei magistraturi" din punct de vedere al imunităţii, ci, dimpotrivă, "obligă la justa şi echitabila aplicare a formelor de protecţie a mandatului constituţional".

În consecinţă, Curtea a reţinut că sintagma "urmărire penală" din cuprinsul legii analizate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

CCR mai anunţă că a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor ce reglementează posibilitatea înnoirii în funcţie, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deţinut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător.

"Trimiterea pe care norma constituţională a art. 142 alin. (5) o face la Legea nr. 47/1992, folosind sintagma 'în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii', vizează exclusiv reglementarea procedurii pe care autorităţile implicate în procesul de înnoire a Curţii au obligaţia să o urmeze (cuprinse, în prezent, în art. 68 alin. (1) şi (2) din lege) şi nicidecum eludarea interdicţiei prevăzute de art. 142 alin. (2) teza a treia din Constituţie cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului unui judecător constituţional", se menţiona în comunicatul CCR.

Curtea a decis, totodată, să respingă ca neîntemeiate celelalte critici privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. CCR precizează că, în fundamentarea soluţiilor pronunţate, a luat în considerare şi recomandările Comisiei de la Veneţia. AGERPRES

Distribuie Distribuie Comentarii