Legionarul devenit comunist Eugen Țurcanu a fost judecat, condamnat și executat în urmă cu exact 70 de ani după o mascaradă de proces, în care noua orânduire s-a spălat pe mâini de sângele vărsat în „Experimentul Pitești“, încercând să arunce întreaga vină pe umerii „bandiților“. La sfârșit, călăii au fost eliminați, pentru a nu mai exista martori.

O lopată de pământ înghețat cade peste sicriu. Un gropar își face repede o cruce și apoi fuge, ca de un blestem. Locul este secret și așa a rămas atâta amar de timp. Aici a fost îngropat Eugen Țurcanu, un tânăr frumos, educat, dar cu o inteligență diabolică, care a rămas în memoria posterității ca un călău – călăul de la Pitești. De numele lui se leagă mii de drame, fiind unul dintre principalii actori în ceea ce s-a numit „Experimentul Pitești“, prin care deținuții politic au fost obligați să se tortureze reciproc.

Oprit în anul 1952, cei implicați în crunta teroare au fost judecați în spatele ușilor închise. Nu mai puțin de 24 de dosare, cu sute de file fiecare, conțin mărturii crunte ale victimelor, majoritatea studenți de elită, care se opuneau regimului comunist, dar şi membri ai fostelor partide politice, și ale martorilor, dar și interogatorii luate celor vinovați.

Proces-spectacol

Procesul lui Eugen Țurcanu, una dintre cele mai negre figuri ale spațiului concentraționar românesc, a fost unul spectacol, așa cum îl caracterizează istoricii. După ce a permis ca sub ochii ei să se petreacă ororile din spatele gratiilor, Securitatea a acreditat ideea că ororile de la Pitești au compromis regimul comunist pe plan internațional și, prin urmare, trebuiau găsiți vinovați. Nu era nevoie de un proces pentru asta, sentința era deja dată: condamnarea la moarte a principalilor actori, „bandiții“ din spatele gratiilor. Astfel, Partidul Comunist și Securitatea se lepădau de ceea ce se întâmplase la Pitești și aruncau întreaga vină în spatele legionarilor lui Horia Sima.

Practic, întregul interogatoriu la care a fost supus Eugen Țurcanu a fost conceput pentru a smulge dezvăluiri care să dovedească faptul că, și după arestarea lor, foștii legionari și-au continuat acțiunile mai întâi în penitenciarul Suceava, acolo unde a fost inițial închis Țurcanu, și mai apoi la Pitești. „Dar cu ocazia cercetărilor ce s-au făcut în penitenciarul Suceava, toți cei de acolo au recunoscut că-și continuau activitatea legionară și după arestare și încarcerarea lor în penitenciar?“, „Ți se cere să indici nume de deținuți alături de care ai activat în penitenciarul Suceava pe linia organizației legionare, sau în caz contrariu să dai nume de deținuți care pot dovedi că nu ai făcut acest lucru în penitenciar?“, „Cum au continuat activitatea organizației legionare în timp ce ai fost încarcerat?“, „Dar dumneata ai desfășurat în acea cameră activitate legionară?“, „După 20 de minute se insistă să răspunzi la întrebarea pusă, legionarule Țurcanu Eugen“. Cam așa s-a derulat, în linii mari, interogatoriul luat comunistului Eugen Țurcanu. Deși acesta răspundea, invariabil, negativ, acuzatorul continua: „Și prin răspunsul dat mai sus, nu ai făcut decât să-ți arăți mai departe atitudinea banditească pe care continui să o ai în timpul anchetei“.

Întrebat în ce împrejurări a inițiat acțiunea de reeducare din penitenciarul Suceava, el a răspuns: „Propunerea la începutul reeducării a fost determinată de faptul că reeducarea era în vederile regimului și o socoteam necesară în penitenciar. De asemeni când eram la Siguranța Iași am cetit o notă în ziar unde se spunea că Teohari Georgescu a declarat că în R.P.R. penitenciarele trebue să devină institute de reeducare. Când am ajuns la Suceava, pe lângă aceia că se vorbea în mod curent la anchete despre reeducare, aveam și personal părerea că în rândurile deținuților se găsesc elemente care lămurite din punct de vedere politic vor părăsi mișcarea legionară sau alte organizații reacționare în care militaseră“.

Imnul educării

Confruntat cu declarațiile altor acuzați, care spuneau că „acțiunea de așa-zisă reeducare a fost o nouă tactică de activitate legionară apărută ca necesară pentru legionari în noile condiții din închisoare care li s-au creiat și mai ales după procesul din ianuarie 1949, când legionarii au văzut condamnările pe care le-au primit și deci că regimul nu glumește“, sau că acțiunea de reeducare urmărea ca legionarii închiși să-și creeze o situație bună și pentru a se elibera mai repede pentru a putea să-și continue activitatea legionară după ce se vor elibera, Țurcanu nu a recunoscut nimic.

După ce acțiunea de reeducare a început să ia amploare, el a înființat „Organizația deținuților cu convingeri comuniste“, cu scopul ca prin ea să conducă acțiunea de reeducare în penitenciarul Suceava și a compus și un imn al educării. De altfel, declarațiile sale se contrazic la un moment dat. El a dezvăluit că în timpul unei percheziții a reușit să ascundă fascicule din volumul I din operele alese ale lui Lenin, jurnalul în care trecea activitatea dusă în reeducare și diferite note. Dacă scopul ar fi fost doar acela de a pactiza cu noul regim comunist, de ce ar fi ascuns tocmai dovada cea mai importantă? „Ca să nu fie distruse“, a dat el răspunsul.

Condamnarea „bandiților“

Dosarul lotului Țurcanu a fost trimis spre judecare la 20 septembrie 1954 de către procurorul militar căpitan de Justiție Alexandru Gheorghe. Lotul era format din Eugen Țurcanu, Popa Alexandru, Pușcașu Vasile, Păvăloaie Vasile, Livinschi Mihai, Stoian Ion, Romanescu Grigore, Voinea Octavian, Popescu Aristotel, Pătrășcanu Nutti, Pop Cornel, Colibaș Nicolae, Sobolevschi Maximilian, Dumitrescu Dan, Zbrancă Octavian, Juberian Constantin, Popovici Cornel, Voin Ion, Cerbu Ion, Popescu Gheorghe, Șerbănescu Cristian Paul, Ionescu P. Constantin.

Din actul de acuzare s-a reținut că Eugen Țurcanu, după acțiunea de reeducare începută în penitenciarul Suceava, a fost mutat la Pitești, unde „întreprinde o nouă acțiune de așa-zisă demascare, deoarece acțiunea de reeducare începută la penitenciarul Suceava fusese deconspirată și interzisă de către organele de stat. În cadrul acțiunei de demascare, acuzatul a forțat pe deținuții din penitenciar, prin cele mai odioase și mârșave metode de tortură, să dea în scris informații despre activitatea lor legionară sau contra-revoluționară pe care au desfășurat-o înainte de a fi arestați cât și în timpul deținerii lor în penitenciare“. Transferat la Gherla, a continuat acțiunea de demascare prin metoda torturii.

„Botezați“ în urină și materii fecale

În cadrul rechizitoriului sunt enumerate și metodele de tortură care au făcut un iad din închisoare, pe care mintea omenească cu greu le poate concepe: „bătaia pe tot corpul cu diferite obiecte printre care picioarele de la prici, curele, cozi de mătură și vână de bou, punerea deținuților care trebuiau să-și facă demascarea în diferite poziții chinuitoare: cu ochii la bec într-un picior, cu bagaje de 20-40 de kilograme pe spate timp de 4-5 ore, la perete, pe șezut cu mâinile întinse la picioare, smulgerea părului din cap cu ajutorul unui nasture prins de o ață, folosirea unui instrument cu ajutorul căruia striveau degetele dela mâini și dela picioare, se rădeau pe cap deținuții care intrau în demascare și se lăsa să se scurgă dintr-un vas picătură cu picătură de apă pe capul deținuților până ce aceștia nu mai puteau suporta“. Atunci când nu pactizau, deținuților li se punea multă sare în mâncare, iar câteva zile nu primeau apă. Alții erau puși să se bată în cap până ce își umflau capetele. Alte metode frizau, de-a dreptul, neverosimilul: „punerea deținuților să urineze unul în gura celuilalt cât și obligarea lor de a-și mânca materiile fecale“.

Rechizitoriul nu a surprins decât câteva metode de tortură pe care niciun om nu le poate concepe. Memorialistica a dezvăluit o tortură și mai odioasă. Căpătând o adversitate feroce față de cei care credeau în Dumnezeu, Țurcanu i-a „botezat“ în batjocură în urină și materii fecale, în timp ce ceilalți erau obligați să rostească pasaje din slujba de botezare. Tortura a lăsat urme atât de adânci în viața unui deținut, care ajunsese să se ducă singur în fiecare dimineață să-și bage capul în hârdău, spre amuzamentul celorlalți.

Tot Eugen Țurcanu obișnuia să oficieze slujbe blasfematoare de Crăciun și de Paște. La un moment dat, unul dintre studenții la Teologie a fost obligat să oficieze în batjocură o slujbă de Înviere. Un cearșaf murdar cu materii fecale a ținut loc hainei preoțești, iar crucea de la gât a fost înlocuită cu un penis din săpun. În cor, ceilalți deținuți au fost puși să spună blestemății la adresa lui Iisus Hristos.

Este greu de crezut că autoritățile nu au știu atâta amar de timp ce se întâmpla în spatele gratiilor și nu au putut interveni pentru a opri aceste orori. Doar când Occidentul începuse să afle, timid, ce-i drept, de ororile petrecute în temnițele comuniste, Experimentul Pitești a fost oprit.

Executați legați la ochi

După un simulacru de proces, la 10 noiembrie 1954, prin sentința nr. 32, Tribunalul Militar pentru Unitățile MAI București a decis, în numele poporului, condamnarea la moarte și confiscarea averii personale a 22 de „culpabili“ de crimă de acte de teroare în grup și crimă de uneltire contra securității interne a R.P.R. Președintele completului era generalul maior de Justiție Alexandru Petrescu, același judecător din procesul lui Iuliu Maniu, acelaşi care a decis moartea „ sabotorilor Canalului Dunăre-Marea Neagră“ . „S-a stabilit din actele dosarului și din recunoașterile acuzaților că ei s-au reorganizat în penitenciare în scopul de a duce lupta pentru răsturnarea în mod violent a ordinei democratice în stat“, „acțiune prin care s-a căutat compromiterea regimului democrat popular din RPR“, dar remarcăm în textul sentinței și elogii aduse „glorioasei armate sovietice“.

La 17 decembrie 1954, o echipă formată din procurorul militar Alexandru Gheorghe și grefierul Pîrvan Gheorghe a plecat la Jilava pentru a duce la îndeplinire sentința de condamnare la moarte a 16 deținuți. „La ora 23 fiind fixată execuția, am mers la celulele unde se află condamnații și i-am încunoștiințat că a sosit timpul să expieze faptele săvârșite și au fost întrebați dacă mai au ceva de mărturisit sau vre-o dorință și au declarat că nu mai au nimic“, se arată în document. La ora 23.00, condamnații au fost duși sub escortă de către milițieni până la stâlpii de execuție, „apoi au fost legați la ochi și apoi de stâlpii de execuție cu spatele către grupa de execuție. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului grupei executarea. Comandantul grupei luând comanda a pregătit armele, ochirea și focul. Condamnații fiind executați, medicul penitenciarului Jilava a constatat moartea celor de mai sus. Cadavrele s-au dat în primirea directorului penitenciarului Jilava pentru cele legale“, se încheie procesul-verbal. Așa au sfârșit Țurcanu Eugen, Stoian Ioan, Cobîlaș Nicolae, Șerbănescu Cristian Paul, Romanescu Grigore, Pop Cornel, Popovici Cornel, Zbrancă Octavian, Voin Ioan, Cerbu Ioan, Popescu C. Gheorghe, Ionescu P. Constantin, Juberian Constantin, Livinschi Mihai, Păvăloaie Vasile și Sobolevschi Maximilian.

În urma lor, misterul

Familiile lor n-au fost anunțate. Dovadă, la dosar figurează o cerere a lui Sobolevschi Wilhelm, tatăl lui Maximilian, în care bărbatul întreabă: „Cu onoare vă rugăm să binevoiți a-mi comunica la câți ani a fost condamnat fiul meu prin sentința nr. 32 din 10 noiembrie 1954. Luptăm pentru pace“. Solicitarea a fost trimisă Tribunalului la 7 aprilie 1955, deci la multă vreme după ce s-a executat sentința. Pe aceeași foaie, în stânga jos, apare și răspunsul: „Sobolevschi Maximilian a fost condamnat la moarte...“. Probabil, răspunsul nu a ajuns niciodată la tatăl celui ucis, de vreme ce hârtia a rămas la dosar.

Alți cinci condamnați la moarte, respectiv Popa Alexandru, Voinea Octavian, Popescu Aristotel, Pătrășcanu Nutty și Dumitrescu Dan, apar într-un alt dosar, de soluționare a recursurilor. Cum de s-a putut doar în privința celor cinci judecați în același lot? „În ce privește ceilalți 17 condamnați la moarte prin aceeași sentință, hotărârea a fost executată înainte de modificarea procedurii cu privire la dreptul de recurs și pentru cei condamnați la moarte“.

După ce condamnații au fost executați, autoritățile comuniste au început goana după confiscarea averii. De regulă, n-au avut mare lucru de luat, dacă e să ne luăm după actele din dosar emise de raioanele în care aceștia locuiau. Este cumva logic, toți fiind studenți în perioada în care au fost arestați și apoi condamnați la moarte. Șeful Raionului Câmpulung a răspuns că Eugen Țurcanu este necunoscut și nici nu a locuit în oraș și că nu are avere. Nici alți „bandiți“ nu păreau mai înstăriți. Executorul judecătoresc care s-a dus acasă la Gheorghe Popescu a consemnat: „Mama condamnatului ne declară că fiul nu a avut niciun fel de avere mobilă sau imobilă, că întreg mobilierul din singura cameră ce ocupă este proprietatea celui de-al doilea soț al ei“.

Biografia unui criminal

Întreaga existență a lui Eugen Țurcanu a fost învăluită în mister, pornind chiar cu nașterea sa. Din cadrul interogatoriului aflăm un amănunt surprinzător, dezvăluit chiar de el: „Prin actul de naștere sunt trecut Păștinariu Eugen, după numele mamei, iar prin legalizarea făcută mie de către Primăria Păltiniș, mi s-a trecut pe actul de naștere numele Țurcanu Eugen“.

S-a născut la Dârmoxa (Broşteni, judeţul Suceava) sau comuna Păltiniș (Câmpulung Suceava) așa cum apare în dosarul penal, la 8 iulie 1925, fiind primul copil al lui Gheorghe și al Elenei, mai având alți șase fraţi. În anul 1937 s-a înscris la Liceul „Dragoş Vodă“ din Câmpulung Moldovenesc, perioadă în care a avut loc prima apropiere de Frăţiile de Cruce. Legătura sa cu legionarii a devenit și mai puternică după ce s-a căsătorit cu Oltea Saghin, fiica lui Lazăr Saghin, comandant legionar din Câmpulung. Împreună au avut o fată, botezată Elena, după mama lui Eugen.

„Auto-educare“: trecerea de la legionari la comuniști

La începutul lui 1945, Eugen Țurcanu a cârmit către comuniști și s-a înscris în UTC, iar pe plan profesional la Facultatea de Drept din Iași. Acuzat de „activitate contrarevoluționară“, a fost condamnat la șapte ani de închisoare. „Lucrul cert este că apoximativ cu şase luni înaintea marilor arestări, Ţurcanu a dispărut de pe scenă“, aflăm din cartea lui Gheorghe Andreica, „Masacrarea studențimii române“. La penitenciarul din Suceava a ajuns la camera 15, alături de ceilalți membri ai grupului lui Bogdanovici Alexandru, legionar care avea să moară mai târziu în închisoare, dramă de care Țurcanu nu era străin. Aici, el a luat primele lecții de reeducare de la fratele mai mare și împreună au pus bazele unei rețele informative, dar curând cei doi au devenit inamici. La 19 aprilie 1949, Eugen Ţurcanu a fost transferat la Piteşti, unde a fost principalul pion al reeducării prin tortură. A urmat o nouă etapă la Gherla, unde a fost transferat la 16 august 1951. De aici a fost ridicat la 19 decembrie 1951 şi dus la Jilava. A fost executat la 17 decembrie 1954.

Conform fișei personale de la dosar, era caracterizat ca fiind „un legionar fanatic, încăpățânat și hotărât a suporta orice consecințe pentru a-și impune punctele de vedere criminale. În timpul anchetei nu a recunoscut nimic din activitatea criminală pe care a desfășurat-o el și alți legionari din ordinul său. Element sadic și dornic oricând de a face crime în atingerea scopurilor lui criminale și ale bandei legionare ce a educat-o în acel sens“.

Soția sa, aflăm de la Sfatul Popular al Orașului Câmpulung, s-a recăsătorit și se numește Tudosi. O mărturie cutremurătoare despre impactul pe care condamnarea lui Eugen Țurcanu a avut-o asupra familiei sale ne-a rămas de la Gheorghe Bâgu, fost deținut politic. Elena, fiica lui Țurcanu, a studiat Medicina și s-a căsătorit cu un coleg cu care a emigrat în Germania, după ce a aflat de la Radio Europa Liberă că tatăl său era un criminal. „Cumnatul lui, Neagoe Saghin, mi-a povestit despre drama fiicei lui Eugen Ţurcanu, care era foarte complexată şi timorată când era la liceu, deoarece la Radio Europa Liberă se povestea despre crimele care se întâmplau în penitenciarele din România. «Cum, unchiule, eu sunt fiica celui mai mare criminal?», întreba plângând biata fată“, a povestit Gheorghe Bâgu.

Silviu Moldovan, istoric: „Loveai cu sete pentru ca cel lovit să nu ajungă niciodată în postura să te toarne că tu l-ai lovit cu milă“

Și după 70 de ani, este greu să găsești adevărul în ceea ce a însemnat „Fenomenul Pitești“, planul diabolic în care tinerii studenți au fost puși să se tortureze reciproc. Procesul în care câțiva „bandiți“ în frunte cu Eugen Țurcanu au fost judecați, condamnați și executați la moarte este departe de a lămuri ce s-a petrecut în spatele gratiilor, iar adevărații vinovați nu au plătit niciodată, ci doar victimele lor.

Istoricul Silviu Moldovan, directorul Direcției Cercetare, Expoziții, Publicații din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a dezvăluit pentru „Weekend Adevărul“ că și acest proces a fost unul spectacol, în care victimele au fost acuzate că au vrut să compromită regimul democrat popular din R.P.R.

„Weekend Adevărul“: Cum s-a derulat procesul lui Eugen Țurcanu? A fost un produs al epocii, evident, dar a ținut cont de regulile de drept?

Silviu Moldovan: Procesul a avut un rol foarte clar de a da vina pe victime, deși, pe de altă parte, și ofițerii de Securitate care au fost implicați în povestea asta au fost condamnați ulterior, dar eliberați în scurt timp și au fost reintegrați într-o formă sau alta. Se mergea pe ideea că au comis ei ceva ce teoretic noi le-am spus să nu comită, dar că, la urma urmei, cei torturați fiind elemente dușmănoase, este explicabil cumva.

Ați consultat arhive și ați scris mult despre procesul lui Eugen Țurcanu. A existat ceva ce v-a uimit?

Totul era frapant. Chiar dacă am citit mii de memorii și jurnale, este greu să citesc și astăzi așa ceva. Nu pot să o fac decât cu pauze. Citesc câteva pagini și iau o pauză. Pe de altă parte, lucrurile erau atât de contradictorii... Dacă s-ar preda aceste lucruri în școală, copiii ar fi îngroziți și ar trăi în ură. În facultate, da, se poate preda, tinerii ar înțelege altfel. Guvernul comunist voia într-un fel să se împace cu societatea, deși represiunea violentă nu se sistase încă. Urma un nou val masiv de arestări.

Situația s-a mai relaxat după moartea lui Stalin, în anul 1953, apoi malaxorul s-a reluat cu puține grațieri și multe condamnări. Eram foarte departe de o reală schimbare, dar s-a vrut să se creeze aparența unei concilieri cu societatea. Între timp, crescuse nivelul de trai, nu mai eram în situația din primii ani ai comunismului și cu timpul mulți dintre oameni ajunseseră să se identifice cu valorile regimului. În acest context apărea o oportunitate de a rescrie istoria recentă și de a convinge oamenii că studenții din Experimentul Pitești erau bandiți care se opuneau emancipării păturilor largi ale populației pe care voiau să le țină în sărăcie, în întuneric... și de la un punct încolo, acest tip de argumentare s-a bucurat de succes.

A fost un proces-spectacol...

Da, pentru că adevărate vinovății nu au fost relevate, iar a da vina pe victime este, din punctul meu de vedere, totalmente de neacceptat. M-a frapat crearea spectaculoasă a aparenței că din senin niște deținuți au început să tortureze alți deținuți la ordinul reacțiunii din exterior ca să compromită regimul comunist, de parcă la televizor s-ar fi întâmplat asta, nu în spatele zidurilor închisorii. Și când o spui e absurd, ignori tot ce știi și ajung să te convingă, asta-i partea cea mai spectaculoasă în sensul negativ. Tehnologii acelor vremi au fost de un profesionalism desăvârșit, dar în sens diabolic.

Adică și Eugen Țurcanu a fost o victimă?

Cu nuanțări. El nu a fost torturat, dar a torturat și nu pot să-i găsesc circumstanțe atenuante, dar toți ceilalți au fost victime. Cine crede că este imun și ar asista la așa ceva e liber s-o creadă. Nu se poate verifica decât dacă ești pus exact în aceleași împrejurări, fapt pe care eu nu-l doresc nimănui.

Torționar cu mască de student

De regulă, torționarii au fost oameni cu puține clase, needucați, cu mici excepții. Cum se face că un student la Drept, așa cum era Țurcanu, a putut să se comporte astfel cu tinerii studenți, victime ale sale și ale celorlalți torționari?

Era bine să fii needucat, că se presupunea că ai cât mai puține scrupule. Din păcate, nici instrucția nu-ți oferă garanția faptului că nu ești crud. Teoretic, într-o lume ideală, așa ar fi: cu cât ești mai instruit, cu atât ești mai ferit de asemenea ispite, mai ales că cei care au torturat au ajuns așa după ce inițial au fost ei torturați, dar Dumnezeu să ne ferească să ajungem în asemenea situații, că este foarte, foarte foarte greu să îi judeci pe alții. Însă Țurcanu a fost singurul care a torturat fără să fie torturat înainte, chiar dacă era în închisoare. Probabil că în timpul anchetei a mai primit și el unele tratamente, dar nu putem vorbi de tortură.

Eugen Țurcanu cum poate fi catalogat acum, după atâta timp: legionar sau comunist?

A fost în Frățiile de Cruce, dar când a fost arestat era comunist. Nu este așa paradoxal că a înființat în penitenciarul din Suceava acea organizație a deținuților cu convingeri comuniste. Se pare că avea acele convingeri și înainte, acum de pătruns în sufletul lui nu-i așa de simplu peste decenii. Eu nu-s sută la sută lămurit ce s-a întâmplat. Unii memorialiști spun că totul a pornit din cauza unei fete, iar sora lui, care a trăit mulți ani după ’89 la Timișoara, a spus că lucrurile nu sunt adevărate, că n-au stat chiar așa. Nu ai cum să reconstitui evenimentele în intimitatea lor și cu atât mai puțin toate motivațiile. Ascunderea faptelor a continuat pe tot parcursul regimului comunist. Au fost făcute eforturi foarte mari pentru asta. Au fost oameni proveniți din vechea Siguranță infiltrați în noua Securitate care au fost trimiși la Pitești, dar nu în Biroul Inspecție, ci chiar ca deținuți, chipurile!, fapt remarcat la acea vreme de unii deținuți și trecut în memoriile lor ulterioare. Eu nu am găsit dosarele complete, ci doar unele mențiuni care confirmă exact această teorie. Spre exemplu, inspectorul Botez a fost trimis la Pitești cu o misiune operativă. Cert este faptul că nu putem reconstitui cu adevărat ceea ce s-a întâmplat acolo, este ca un zid de nepătruns. Nici arhiva Biroului Inspecții nu știm unde se află.

Onoarea de fațadă de după 1955

Care a fost sâmburele de la care a pornit Experimentul Pitești?

La început, reeducarea nu a fost așa violentă, se mergea pe ideea „hai să vedem“, „hai să citim niște texte marxiste“. La Pitești, însă, a început brusc tortura. Cel cu care ai vorbit cu o zi înainte și i-ai spus cele mai intime secrete pune mâna pe bâtă și te lovește fără reținere, dar și respectivul care te lovea știa nu numai că el e urmărit, știa că tu vei ajunge la fel ca el, pentru că nu ai cum să reziști, și atunci când vei ajunge la fel ca el îl vei da în vileag că te-a lovit cu milă. Și au fost cazuri când tortura a fost luată de la capăt. Și atunci, loveai cu sete pentru ca cel lovit să nu ajungă niciodată în postura să te toarne că tu l-ai lovit cu milă. Se ajungea la concluzia că nu erai reeducat suficient, că aveai rămășițe de gândire reacționară și de asta îl menajai. Acesta este cel mai diabolic mecanism care s-a putut pune atunci în aplicare.

De unde acest climat atât de violent?

Eram la câțiva ani după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Și înainte climatul era mai violent, nici Siguranța nu era formată din îngeri.

Dar de ce credeți că au oprit autoritățile acel experiment?

Toate lucrurile au o limită și să duci ceva pe o perioadă îndelungară și în condiții de deplină conspirativitate este imposibil. Începuse să se afle despre acest experiment și guvernul comunist încerca să păstreze o aparentă onorabilitate. În anul 1955 abia intraserăm în ONU, iar existența unor astfel de penitenciare politice unde se întâmplau fel de fel de blestemății era un motiv serios de a nu fi primiți în organizație. Însă ceea ce s-a învățat din aceste experimente a fost aplicat în diferite forme ulterior în spațiul concentraționar.

Adică metode mai sofisticate...

Da, mai puțin bazate pe tortură, dar depinde ce înțelegem prin tortură, că inclusiv bătaia a fost folosită și ulterior.

Mărturisirile prin tortură aduceau noi condamnați

Oare totul era orchestrat de Securitate pentru a folosi informațiile culese în alte anchete, pentru a-i condamna și pe alții?

Securitatea punea mare preț pe acele mărturisiri. Deși cei condamnați fuseseră „exploatați“ ca să zic așa până atunci, era bănuiala că nu recunoscuseră tot în timpul anchetei. Și atunci rostul acestor torturi crunte era de a-i face să recunoască tot ceea nu recunoscuseră în ancheta inițială. Asta putea constitui și temeiul unor condamnări ulterioare. Importante erau informațiile care duceau la arestarea unor persoane care erau în libertate, despre care nu se știa că fuseseră implicate în anumite acțiuni împotriva regimului, dar în baza unor informații smulse sub tortură puteau fi arestate.

A venit vreodată familia lui Eugen Țurcanu să caute adevărul în dosare?

Știu că a fost o discuție cu mulți ani în urmă, dar nu știu să se fi materializat. De mulți ani, dosarul procesului penal se află pe site-ul CNSAS și nu mai este nevoie de o cerere în acest sens. Sora lui Eugen Țurcanu spunea că tot ce s-a spus despre Eugen Țurcanu nu erau lucruri adevărate, dar nu a dat multe detalii. În timp, m-am convins în timp că sistemul de informații care circula dinspre penitenciar înspre exterior, în ciuda măsurilor draconice luate, a fost destul de performant. Acei oameni furnizau informații familiilor colegilor lor de detenție. Îi anunțau că sunt în viață. Au fost cazuri însă când, după mulți ani, copiii au fost chemați la Miliție să ia hainele celui mort. Au fost copii care nu au știut nimic de tatăl lor de la proces, din anul 1948, iar decesul a avut loc în 1961.

Cu toții au semnat la eliberare un angajament în care se angajau să nu povestească niciodată ce au văzut și ce au trăit...

Și mulți l-au respectat. Mulți nu au vorbit nici cu familiile, cu copiii lor. Mi-au explicat că au făcut asta nu din frică, ci pentru că nu au vrut să trăiască în ură copiii lor, pentru că dacă le-ar fi povestit ce au trăit ar fi fost îngroziți și ar fi vrut să se răzbune.

„Nimeni nu era deasupra suspiciunii, chiar și Gheorghiu-Dej trăia cu teamă, deși era capul regimului“

Să ne oprim puțin asupra judecătorului Alexandru Petrescu, cel care „îl judecase“ și pe marele om politic Iuliu Maniu, dar a dat sentința și în procesul sabotorilor de la Canal din anul 1952, în urma căruia Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu şi Dumitru Nichita au fost condamnați la moarte și executați.

În procesele-spectacol, el era distribuit cu prioritate. Era recunoscut ca fiind magistratul care dădea pedepse mari, care era temut și de dinainte de comunizare. Sunt unele indicii că pe unii i-a și ajutat și i-a salvat. Sunt unele trimiteri la asemenea comportamente în dosarele fostei Securități. Eu am găsit unele interceptări din care unii vorbeau: „am auzit că X va fi arestat“ și altul răspundea: „n-am auzit de asta, întreabă-l pe domnul general Petrescu dacă-i adevărat, că el trebuie să știe“. Nu zicea Alexandru Petrescu, ci doar Petrescu, dar asta mă face să cred că era vorba de el. Ce tipuri de relații subterane avea, mi-e greu să-mi dau seama. Nimeni nu era deasupra suspiciunii și toate astea se consemnau undeva.

Chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej trăia cu teamă, deși era capul regimului. Acest lucru se vede din tipul maniacal în care sublinia stenogramele și se întreba: „Oare ce-am vrut să spun aici?“. El știa că au mai fost și alții mari și au ajuns foarte jos, dar a știut să-și câștige bătăliile interne din interiorul regimului, cum spuneau ei, lupta cu reacțiunea, care a fost dură și au fost momente în care și ei s-au simțit pe buza prăpastiei, mai ales în primii ani ai comunismului.

Procesele-spectacol, pe scena emoției

Când vorbim de procesele unor oameni de stat din România, de fiecare dată se pune problema dacă s-a respectat legislația, dacă s-au desfășurat corect. Îi amintim aici pe Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu. Ce ne puteți spune?

Ion Antonescu a fost dus și anchetat în Uniunea Sovietică, apoi a fost readus în țară în aprilie 1946 și judecat de Tribunalul Poporului, ca să nu pară o decizie sovietică, ci una românească. Procesul lui Ion Antonescu închidea, simbolic, Al Doilea Război Mondial sau mai bine zis prima parte, cea în care România luptase împotriva Națiunilor Unite. Procesul lui Nicolae Ceaușescu este dintr-o epocă mult mai târzie și s-a derulat pe un fond emoțional foarte mare. Dar de fiecare dată procesele-spectacol au loc pe un fond emoțional. Și acesta este relativ ușor de pus în scenă de către o putere care vrea să-l creeze. Însă varianta în care și judecătorul și propriul tău avocat te acuză este ceva care nu trebuie niciodată să se repete, indiferent cine este cel din boxă.

Aici putem aminti și de procesul lui Ion Mihalache...

În ’46 deja începuseră manevrele de genul acesta, iar la procesul lui Ion Mihalache s-a întâmplat același lucru: au fost aduși muncitori cu simpatii comuniste care să manifeste ostil, dar în timpul procesului ei s-au întors, pentru că văzând și depoziția marelui om politic și-au dat seama că au fost mințiți și au început să simpatizeze cu el. Și astfel de aranjamente au eșuat. Apoi, sigur că autoritățile vremii au învățat să facă aceste aranjamente la perfecție și controlau tot cadrul procesual nu numai prin cei aduși să facă atmosferă. Erau ofițeri de Securitate infiltrați în public care analizau nu numai avocații, care ajunseseră să fie acuzați că-și apărau clienții, dar urmăreau unele expresii faciale ale judecătorilor. Toate acestea erau consemnate în rapoartele zilnice pe care acești ofițeri le depuneau.

A vorbi în aceste condiții despre o Justiție corectă este o glumă tristă. Avocații erau admonestați de judecători, care erau la rândul lor monitorizați. „Vă rog să-mi permiteți să-mi fac meseria“, spunea avocatul. Și judecătorul spunea: „Nu în felul acesta se face meseria“. Așa au apărut acuzații că avocații „aveau legături cu clienții lor“, că îi vizitau la penitenciar. Era o acuzație care se rostogolea din document în document. Este ciudat și acum, când o spun, dar asta era realitatea. Nu sunt deducțiile mele, ci au fost consemnate în dosare. Au fost și cazuri de avocați care au fost trimiși în judecată și, cum s-au comportat dușmănos, erau trimiși șase luni sau un an la o colonie de muncă.