Cazul domnitorului fanariotului Alexandru Moruzi a fost unic în istoria românilor. A fost singurul domnitor care a cerut singur să fie dat jos de pe tron și a mai și plătit o avere pentru aceasta. Vremurile în care a trăit Alexandru Moruzi era foarte complicate și situația îl depășea.

Începând cu secolul al XVII lea, Principatele Române au intrat sub un control mult mai strict al Porții Otomane. După trădările lui Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, otomanii au hotărât măsuri radicale. În locul domnitorilor pământeni au fost aduși fanarioți, urmașii unor familii de greci sau albanezi posesori de mari averi, care locuiau în cartierul Fanar din Istanbul.

Cu ajutorul acestor fanarioți hrăpăreți și dornici de funcții și înavuțire otomanii au prăpădit economic și social Principatele Române. Birul a crescut, la fel și nenumăratele obligații față de Poartă. La rândul lor boierii pământeni sau fanarioți, veniți odată cu domnitorii, au prăpădit și sărăcit țara.

La acestea se adăugau și efectele dezastruoase asupra țărănimii și târgurilor, în special, a războaielor ruso-austro-turce dar și a invaziilor de tot felul. În acest climat de totală nesiguranță, instabilitate economică și înapoiere accelerată față de Occident, domnitorii fanarioți trebuiau să mențină țara pe linia de plutire, să respecte obligațiile față de otomani dar și să se îmbogățească.

Foarte puțini au reușit să atingă toate cele trei obiective. Majoritatea ajungeau maziliți, adică dați jos de pe tron, unii chiar uciși, de otomani. Trăgeau însă de domnie ca și de viața lor, cu disperare, reușind de multe ori să-și răscumpere păcatele sau să-și salveze viața cu pungi pline de galbeni.

Un domnitor fanariot, însă, a fost protagonistul unui episod unic în istoria românilor. Este primul domnitor care renunță de bună voie la tron, cerându-și singur mazilirea. Mai mult decât atât, a plătit o sumă colosală turcilor pentru a-l scăpa de tron. Se numea Alexandru Moruzi și a avut cinci domnii, de două ori în Țara Românească și de trei ori în Moldova.

Un tânăr intelectual, poliglot și mason ajunge pe tronul Moldovei

Alexandru Moruzi a fost unul dintre acei fanarioți deosebit de bine pregătiți din punct de vedere intelectual. S-a născut la 1750, la Istanbul, în cartierul Fanar și a fost fiul lui Constantin Moruzi, la rândul său fost domnitor și al Smarandei Sulgearoglu. A beneficiat de educația specifică unei beizadele.

A fost elevul lui Tupet, secretarul marelui filosof Voltaire dar și altor personalități intelectuale ale vremii, precum Nicolas Varcosi. La vârsta maturității, Alexandru Moruzi era poliglot și vorbea franceză, italiană, latină, arabă, persană și turcă. Era fascinat de lectură și avea o bibliotecă impresionantă. Datorită calităților sale, Alexandru Moruzi a ajuns mare dragoman, adică un soi de ministru de externe al Imperiului Otoman, cu rezultate deosebite.

„Între anii 1790-1792, Alexandru Moruzi a fost mare dragoman, ministru de externe al Imperiului Otoman. În această calitate el a negociat pacea de la Șiștov, din 1791, care a pus capăt războiului ruso-austro-turc (1788-1791), obținând condiții avantajoase pentru partea otomană. Au urmat apoi aproape 15 ani de domnie, petrecuți pe tronurile Valahiei și Moldovei, ceea ce reprezintă o performanță deosebită în instabilitatea epocii fanariote”, precizează Sorin Iftimi, în „Chipurile domnitorului Alexandru Moruzi în potrtrete din secolul al XIX-lea”.

Totodată se știe că Alexandru Moruzi a fost inițiat în loja masonică Saint Andreas din Sibiu în anul 1776, pe când avea doar 26 de ani. După ce a impresionat ca mare dragoman, Alexandru Moruzi este numit domnitor al Moldovei în 1792.

Prințul iluminist versus fanariotul hrăpăreț

Alexandru Moruzi a fost cunoscut sub două aspecte, ca prinț iluminat, dornic să modernizeze Principatele dar și ca fanariot hrăpăreț. Ca prinț iluminist al Principatelor Alexandru Moruzi este considerat unul dintre cei mai buni domnitori fanarioți ai Moldovei și Țării Românești.

A încercat să aducă ideile occidentale în lumea medievală a Principatelor. A construit Casa Apelor la Mănăstirea Golia, prima rețea modernă de alimentare cu apă a orașului captând izvoare de pe la Ciric. „Nu în ultimul rând a înfăptuit podirea ulițelor cu bârne de stejar sau chiar cu piatră de râu. În domnia sa au existat preocupări pentru asigurarea iluminatului stradal pe timp de noapte și au fost înființate străjile urbane (culuccii)”, adaugă Sorin Iftimi în aceeași lucrare.

Totodată, cât a fost domn în Țara Românească a construit un spital pentru ciumați și o fabrică de hârtie la Afumați. Alexandru Moruzi s-a adaptat însă rapid realităților balcanice și practicilor existente. Din prinț iliuminist s-a transformat rapid în fanariot hrăpăreț care a contribuit la sărăcirea țării.

După ce în prima domnie a fost nevoie să restabilească ordinea după prădălniciile făcute de ruși în Moldova, ajuns pe tronul Țării Românești, în ianuarie 1793, Alexandru Moruzi se apucă de afaceri dubioase.

A profitat de sărăcia locuitorilor și a cumpărat ieftin grâul de la oameni pentru a-l revinde la un preț de zece ori mai mare, în perioada de foamete ce a urmat. A exploatat crunt oamenii pentru a strânge sume cât mai mari de bani.

Din 1799, a spoliat țara după strângerea cu forța a birurilor atât pentru domnie cât și pentru sultan. A fost destituit și reîntronat de mai multe ori.

Singurul domnitor care și-a plătit singur mazilirea

Atât politica de obijduire a țăranilor dar mai ales atacurilor crunte ale cârjaliilor pașei de Vidin, au adus țara într-un dezastru total. Sărăcia, înapoierea era cuvintele care putea descrie cel mai bine Valahia acelor vremuri.

Era în cea de-a patra domnie a lui Alexandru Moruzi când rebelul pașă de Vidin Osman Pasvantoglu, ocupase Vidinul și cerea domnitorilor Principatelor biruri în bani, alimente și materiale de construcție.

Evident, separat de cele cerute de otomani. La rândul lor, turcii le-au interzis, domnitorilor fanarioți să furnizeze ceva lui Pazvantoglu. Drept represalii, pașa de Vidin a trimis în anul 1801-1802, cetele de cârjalii, soldați-bandiți balcanici și turci pentru a face ravagii la nord de Dunăre, în Țara Românească.

La 4 februarie 1801, acelaşi ambasador al Spaniei la Constantinopol, Don Ignacio Maria cavaler del Corral y Aguirre, raportează următorului ministru spaniol de stat Pedro de Cavallos faptul că „trupele de bandiţi ale lui Pazvantoglu atacă, fură şi devastează totul în calea lor şi că acelaşi lucru îl fac şi rămăşiţele mizerabile ale armatelor turceşti, pe care Pazvantoglu le-a înfrânt, şi care s-au împrăştiat şi făptuiesc mii de excese“, precizează Bogdan Bucur în „Devălmășia valahă (1716-1828): o istorie anarhică a spațiului românesc”.

După ce au fost arse cumplit sate și târguri, Alexandru Moruzi reușește să pună pe picioare o armată formată din arnăuți, panduri și miliții recrutate de prin sate.

Puse sub comanda șefului de arnăuți Sava Fokianos, această armată de strânsură reușește să oprească temporar atacurile cârjaliilor. Dar aceștia tot reușesc să ducă o bună parte din pradă peste Dunăre la Vidin. Ba chiar, o parte din aceștia rămân sub forma unor bande organizate care făceau ravagii. Populația era incredibil de săracă și afectată. Aproape nu mai avea de pe scoate biruri.

„Satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ. Acestea sunt ciudat clădite. Cobori, de obicei, opt trepte în pământ şi intri printr-o mică deschidere în două sau trei încăperi separate care se numesc camere. Deasupra se află un mic acoperiş făcut din buruieni sau papură şi cu pământ îndesat. Coşul, din spini împletiţi cu trestie, serveşte în acelaşi timp şi de geam prin care coboară lumina zilei. În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei. I-am văzut adesea culcaţi în vizuinile lor în faţa unui foc mare, uscându-şi hainele, prăjindu-şi porumbul sau grâul turcesc şi fumând”, scria germanul P.D. Hotlhaus, vizitând Principatele Române.

Depășit de situație, dar și de dezastrul din țară, Alexandru Moruzi își cere singur mazilirea și chiar plătește o bună parte din avere turcilor pentru a i-o accepta. Alexandru Moruzi a mai fost domnitor al Moldovei în timpul Războiului ruso-turc fiind implicat într-o politică duală. Moruzi a murit în 1816.