Directorul executiv fugar al Wirecard, Jan Marsalek, nu a fost responsabil doar de cea mai mare fraudă financiară din istoria Germaniei. A fost, de asemenea, spion rus timp de un deceniu, scrie The Insider (în rusă – AICI , în engleză – AICI ).

<< În orașul Lipețk, la 500 km sud de Moscova, se află o capelă galbenă. Oarecum nelalocul ei alături de o clădire modernă cu ferestre cu oglinzi, situată pe buza unui sens giratoriu, Biserica Schimbării la Față, veche de 200 de ani, se adresează credincioșilor dintr-un mare oraș minier care datează din epoca lui Petru cel Mare. În interior, părintele Konstantin Baiazov îndeplinește ritualurile obișnuite pentru enoriașii săi. Întunecat și bărbos, cu o tunsoare scurtă, în stil militar, păstorul bisericii are o rutină standard: slujbe de două ori pe zi. Părintele Konstantin a moștenit slujba – și chemarea – de la propriul său tată, un venerat preot ortodox care, după cum spune legenda locală, a sfidat autoritatea formidabilului KGB în perioada sovietică.

Konstantin, tată a trei copii, obișnuia să călătorească în străinătate. Îi plăcea să viziteze Europa și era deosebit de pasionat de Roma. Cu toate acestea, el nu a mai părăsit Rusia din septembrie 2020. Din data de 5 a acelei luni, pașaportul oficial al părintelui Baiazov, cu numărul 763391844, nu mai aparține unui om al lui Dumnezeu. Mai degrabă, aparține cuiva care poartă un alt fel de guler alb, seamănă foarte mult cu el și este cel mai căutat om din Europa.

Timp de mai bine de patru ani, Jan Marsalek, fostul director operațional al companiei germane de servicii financiare Wirecard, aflată în dizgrație, a trăit în Rusia sub această identitate falsă, după cum a scos la iveală o investigație de un an de zile realizată de The Insider, Der Spiegel, ZDF și Der Standard.

Wirecard, echivalentul german al PayPal, a fost cândva o companie cotată la DAX-30, una dintre cele mai bogate entități tranzacționate pe bursa germană, cu o evaluare de 28 de miliarde de dolari. Apoi a venit iunie 2020, când, în mijlocul unui audit, Wirecard nu a putut localiza active în valoare de 1,9 miliarde de euro despre care susținea că sunt deținute undeva în lume – Rusia, Emiratele Arabe Unite sau Filipine. De fapt, banii nu existau. Valoarea Wirecard se baza pe comisioanele presupus a fi obținute de la trei companii, Al Alam, Senjo și PayEasy, cu sediul în Dubai, Singapore și, respectiv, Manila. Banii Wirecard au intrat în toate cele trei, dar singurele fluxuri documentate în sens invers au existat în imaginația conglomeratului german. Sau, așa cum susține fostul director general Markus Braun, în prezent încarcerat, aceștia au fost direcționați către o rețea complexă de conturi offshore controlate de Jan Marsalek, pe atunci mâna sa dreaptă.

Marsalek, omul responsabil pentru supravegherea falsificării înregistrărilor companiei, a spălării de bani și a amplelor campanii de spionaj și hărțuire împotriva jurnaliștilor și speculatorilor care au dezvăluit enormitatea grațierii Wirecard, a fugit pe un traseu sinuos din Germania, Austria, Belarus și Moscova la 19 iunie 2020, într-un moment în care blocajele COVID-19 au făcut ca circulația peste granițe să fie mai dificilă decât de obicei pentru cetățenii obișnuiți. Dar Marsalek nu este doar un escroc acuzat la nivel internațional. El este, de asemenea, un agent al GRU, serviciul de informații militare al Rusiei. Mai recent, de când a dezertat în Rusia, el a făcut, de asemenea, „comisioane” pentru FSB.

Investigația The Insider se bazează în principal pe documente confidențiale, e-mailuri și transcrieri de chat, precum și pe date privind telefoanele mobile și călătoriile. Cercetarea trecutului lui Marsalek a inclus, de asemenea, interviuri cu persoane apropiate de acuzat. Printre acestea se numără mama sa și managerul său de lungă durată, cu care Der Spiegel s-a întâlnit în februarie la un hotel de cinci stele din Dubai.

Povestea inedită a modului în care „puștiul-minune” de origine austriacă a fost recrutat în cea mai mare și mai notorie agenție de spionaj a Rusiei, GRU, are toate caracteristicile unui thriller. Sacha Baron Cohen în rolul lui Bernie Madoff, personajul negativ al lui Bond. Este o saga plină de capcane dulci, avioane de vânătoare MiG, fotomodele erotice, foști spioni siniștri, mercenari și mai siniștri, pașapoarte false, preoți falși care fac teste de sifilis și deghizări ieftine. Povestea implică și răpiri, inclusiv o supraveghere care îl vizează pe un membru al echipei care a investigat cazul lui Marsalek, Christo Grozev.

„Dominația asupra lumii”

Născut la Viena la 15 martie 1980 și crescut în suburbia Klosterneuburg din apropiere, Jan Marsalek a fost, după cum își amintește mama sa, un „fanfaron prezumțios”. Tatăl lui Marsalek a fost un muncitor ceh într-o fabrică cehă, care a devenit în cele din urmă director general al unei companii din proaspăt independenta Republică Cehă – „un om mic cu idei mici”, după cum spune fiul său cel mare. Părinții lui Marsalek au divorțat când acesta era adolescent, iar din acel moment va rămâne înstrăinat de familia sa.

În copilărie, își amintește toată lumea, tânărul Marsalek avea două talente principale: știa să vorbească și știa să farmece. „Un geniu al vânzărilor, un manipulator de oameni”, spune un fost prieten. Încă de la o vârstă fragedă, Marsalek părea că se dădea în spectacol în fața camerelor de luat vederi ca un personaj internațional misterios. O fotografie din copilărie îl arată într-un trenci gri și o pălărie floppy supradimensionată – agentul secret așa cum îl întruchipa Titin. Era înalt, în jur de 1,70 m, subțire și pasionat de arte marțiale, mereu cu o tunsoare îngrijită. A fost educat la Liceul Francez din Viena, iar când a plecat, vorbea mai multe limbi străine, inclusiv în coduri de calculator. În mod evident, ambițiile sale uriașe se potriveau cu capacitatea sa de a-i convinge pe ceilalți.

Wirecard a fost înființată în 1999 la München, în plin boom al dotcom-urilor, ca procesator de plăți cu cardul de credit pentru vânzătorii online. Atunci, ca și acum, afacerile cu adevărat mari ale internetului proveneau din veniturile legate de jocurile de noroc și de pornografie, plătite de clienții Visa și Mastercard ale căror debite „discret taxate” Wirecard era foarte bucuroasă să le tranzacționeze – în schimbul unui comision. Și dacă asta însemna, în cele din urmă, să clasifice greșit tranzacțiile pentru site-urile de jocuri de noroc online proaspăt interzise, ce mai contează?

Directorul general al companiei era Markus Braun, un fost consultant KPMG dintr-o familie din clasa de mijloc din Viena. Braun și-a modelat înfățișarea după Steve Jobs, purtând întotdeauna un guler negru și ochelari cu ramă subțire, chiar dacă aspectul de vizionar în domeniul tehnologiei era subminat de jacheta sport neagră pe care Braun insista să o poarte ca parte a ținutei. Cu presupusul său doctorat în științe sociale și economice, Doktor Braun dorea să fie luat în serios de elita financiară din Europa Centrală, dar nu avea carisma și ostentația necesare pentru a vinde o companie tehnologică emergentă.

A apărut Marsalek la orizont. Braun l-a recrutat dintr-un start-up format din doi oameni la Wirecard la un an după înființarea acesteia, în ziua în care Marsalek împlinea 20 de ani. Chiar dacă nu deținea nicio diplomă universitară, „puștiul-minune” a fost numit imediat director de tehnologie al companiei.

Primul său act major a fost o greșeală majoră, însă nu una inocentă. Marsalek, în mod nechibzuit, „a direcționat tot traficul de internet al companiei prin intermediul propriului său PC, în loc de hardware-ul dedicat din camera serverelor – o configurație ideală pentru spionaj”, scrie reporterul de la Financial Times Dan McCrum, autorul cărții „Money Men” din 2022, care relatează ascensiunea și decăderea Wirecard.

Un cuvânt preferat al lui Marsalek era „genial”, pe care îl folosea pentru a descrie lucruri care îl impresionau sau îl amuzau, foarte adesea pentru că implicau o formă de reducere a costurilor, dacă nu chiar escrocherie în toată regula. Simbolul lui Marsalek în afaceri a fost un compatriot austriac, Dietrich Mateschitz, creatorul și promotorul băuturii energizante Red Bull, care a externalizat producția și distribuția către alții, păstrând profiturile pentru el însuși. Lui Marsalek părea să-i placă să genereze bani pe baza unei idei bine promovate, dar vreun produs tangibil care să o susțină, un Joe MacMillan din viața reală, guru din Silicon Valley care vorbește repede și promite prea mult în serialul TV „Halt and Catch Fire”. Dar, în timp ce MacMillan cel fictiv era un idealist incorigibil care a eșuat în mod repetat în revoluțiile sale prost executate în domeniul informaticii personale, Marsalek, mult prea real, se bucura de faptul că era omul vorbelor goale. Un nou software pentru o procesare mai sigură a plăților? A petrecut luni de zile vorbind despre el și convingând echipa de vânzări Wirecard să facă același lucru, fără să aibă nimic altceva decât bucăți de cod fără sens. Orice altă companie ar fi dat faliment. În schimb, Wirecard a luat amploare, achiziționând neîncetat filiale și subcontractori, inclusiv companii de carduri preplătite și unități mai mici de procesare a plăților din străinătate.

În cele mai multe cazuri, urmele hârtiilor nu duceau nicăieri – sau, mai precis, duceau la companii fantomă ai căror administratori nominali lucrau în birouri de doi bani din fast-food-uri din Bahrain sau care erau formate din populația locală neștiutoare a unui fost oraș siderurgic sărac din Consett, County Durham, Anglia, unde locuitorii erau recompensați cu cincizeci de lire pentru fiecare companie pe care o înregistrau. Unul dintre partenerii Wirecard a fost, de fapt, o familie filipineză, care a fost prinsă la ușa vilei lor, la trei ore de mers cu mașina la nord de Manila, în timp ce-și îngrijea pudelul cu mașina de tuns.

Întregul imperiu se baza pe o schemă Ponzi, care consta în mutarea banilor dintr-un cont Wirecard în altul – un proces numit eufemistic „round tripping” – și în strângerea a tot mai mulți bani de la acționarii înșelați. Și mai impresionant a fost modul în care Wirecard a tratat criticii, analiștii fondurilor speculative și jurnaliștii financiari care i-au descoperit frauda și care, din pricina evaziunilor mătăsoase și trucurilor murdare ale lui Marsalek, au fost considerați ani de zile drept adevărații criminali din saga companiei. Wirecard a angajat gorile și spioni care i-au spionat și piratat dușmanii, printre care se număra și McCrum de la FT, care a devenit el însuși ținta unei investigații a autorităților de reglementare financiară germane din cauza minciunilor spuse de companie. Spălătorii de bani ai lui Marsalek au exploatat reputația excelentă a Germaniei în materie de probitate comercială pentru a crește capitalizarea de piață a Wirecard. În tot acest timp, Marsalek s-a bucurat de viața de lux, călătorind în jurul lumii cu un avion privat, distrând asociați și cunoștințe ocazionale, cheltuind câte o mie de dolari pe sticle de Château Haut-Brion sau 15.000 de euro pe o cină la Mandarin Oriental.

Până când totul s-a prăbușit în iunie 2020, în mare parte din pricina contabililor judiciari de la KPMG, fostul angajator al directorului general al Wirecard, Markus Braun. Aceștia și-au dat seama, în cuvintele lui Dan McCrum, că „operațiunile de bază de procesare a plăților din Europa ale Wirecard nu au realizat niciun profit”.

„Problema cu noi, austriecii”, îi plăcea lui Marsalek să glumească la birou, „este că ne dorim întotdeauna să dominăm lumea.”

Pofta de sânge

Cucerirea lumii implică, de obicei, cucerirea Moscovei. Relația lui Braun cu cei mai mari și mai puțin buni din establishmentul austriac a deschis această portiță.

Florian Stermann a fost președintele Societății de prietenie ruso-austriacă și un intermediar pentru populiștii de dreapta din Partidul austriac al Libertății (FPÖ). Datorită lui Stermann, Wirecard intrase în negocieri pentru furnizarea de tehnologie de plată fără fir cu trei operatori de telefonie mobilă din Rusia. Unul dintre aceste proiecte a fost un joint-venture cu gigantul de telefonie mobilă Megafon pentru a furniza servicii de plată NFC la metroul din Moscova, care deservește zilnic peste șapte milioane de pasageri. Acesta a fost delegat către Marsalek. Însă, până în 2013, proiectul cu Megafon s-a oprit, deoarece negocierile cu operatorul de metrou deținut de municipalitate au intrat în impas după ce Megafon a început să urmărească dezvoltarea unei soluții interne pentru plățile NFC. Alte încercări de a oferi tehnologia de plată Wirecard omologilor ruși au eșuat, de asemenea, fie pentru că soluțiile Wirecard erau prea scumpe, fie din cauza întârzierilor din partea germană.

Eșecul Megafon nu a fost primul eșec al Marsalek în Rusia. Începând din iulie 2010, la scurt timp după ce a fost ridicat de la funcția de tocilar-șef la cea de director de operațiuni la Wirecard, Marsalek a început să călătorească în această țară, făcând uneori până la patru deplasări pe lună. În decursul următorului deceniu, el avea să viziteze Rusia de peste șaizeci de ori, cea mai mare concentrație de vizite având loc între 2013 și 2016 – exact când încercările Wirecard de a-și exporta afacerile către est se făceau praf.

Asta pentru că Marsalek își găsise noi ispite în Rusia, una dintre ele sub forma unei blonde înalte, așa-zis salvatoare de afaceri, pe nume Natalia Zlobina. Născută în Tașkent, Uzbekistan, Zlobina, pe atunci în vârstă de 29 de ani, era deja director de publicitate. Cu toate acestea, ea era mai ușor de recunoscut datorită carierei sale anterioare în modeling erotic și actorie în filme de serie B, unde cel mai cunoscut rol al ei a fost în „Red Lips 2 – Blood Lust”, un film cu vampiri sexy în care Zlobina juca rolul unui agent secret rus care își ucide victimele folosind un agent neurotoxic.

Și pentru viața bate filmul, Zlobina avea să devină spion rus.

Când l-a întâlnit pe Marsalek, Zlobina a pretins că are un investitor care ar putea înființa o entitate cu care Wirecard să facă afaceri în Rusia. În august 2013, ea chiar a înființat o companie numită ByteMax Ltd. ca un start-up de facilitare a plăților, menit să fie principalul partener rus al gigantului german. Ea era unul dintre cei doi acționari, celălalt fiind un partener de afaceri al lui Dimitri Piankovski, care era șeful serviciilor de plăți electronice din Moscova. Totul părea sortit succesului.

Corespondența prin e-mail și înregistrările de călătorie analizate de The Insider și Der Spiegel arată că, în anii care au urmat, relația dintre Marsalek și Zlobina a devenit un amestec de afaceri și scopuri personale. În ciuda conexiunilor lui Zlobina la Moscova, prima nu a mers atât de bine pentru Wirecard. ByteMax a acumulat o factură mare către compania lui Marsalek, pe care nu a avut fondurile necesare pentru a o rambursa. Dar lui Marsalek nu i-a păsat aproape deloc. E-mailurile pe care i le-a trimis lui Zlobina arată că s-a apucat să o instruiască cu privire la modul în care și cui ar trebui să adreseze cererile de prelungire a termenelor de plată de la Wirecard. Cotizațiile nu au fost niciodată rambursate. ByteMax a fost lichidată.

În același timp, relația personală dintre Marsalek și protejata sa a înflorit. Cei doi au călătorit atât împreună, cât și separat în Rusia și în străinătate, Wirecard suportând costurile unora dintre călătorii. Emailurile arată că asistentul personal al lui Marsalek a rezervat o călătorie pentru Zlobina la Barcelona în martie 2015; aceasta s-a cazat la un hotel de 695 de euro pe noapte. Marsalek zbura uneori în Rusia cu avionul său privat doar pentru a o lua pe Zlobina spre insula grecească Santorini pentru o escapadă de weekend. Erau mai mult decât asociați, erau iubiți.

Și le plăcea sado-masochismul. Marsalek era atras de BDSM, la fel și Natalia. De asemenea, erau atrași și de alte persoane pentru care violența era mai puțin o activitate de agrement, ci un mijloc de a-și păstra puterea politică.

Registrele de călătorie arată că Marsalek și Zlobina au călătorit în septembrie 2013 la Groznîi, capitala Ceceniei. Martorii au declarat pentru Der Spiegel că scopul improbabilei călătorii turistice a fost acela de a se întâlni cu familia lui Ramzan Kadîrov, omul forte instalat de Putin în funcția de președinte al regiunii. Clanul Kadîrov avea câteva sute de milioane de euro ascunse în bănci din Hong Kong și aveau nevoie de o modalitate de a le muta în Europa fără a trezi suspiciuni. Potrivit Zlobinei, care cunoștea deja foarte bine rețeaua globală de companii-matrioșka a Wirecard și depozitele lor fictive, Marsalek era omul de încredere al clanului Kadîrov. Conform martorilor, au fost aranjate două întâlniri suplimentare între Marsalek și familia Kadîrov – una la Viena și alta în Asia, locul unde se aflau banii murdari. De partea cecenă, la Viena, se afla Ahmed Pakaev, cu părul său argintiu, care pretindea că este maior în cadrul FSB. Documentele rusești de credit bancar scurse în presă și examinate de The Insider arată că Pakaev a fost anterior reprezentant al Rusiei la Interpol.

În ianuarie 2014, Marsalek a trimis-o cu avionul pe Zlobina la Kiev chiar în momentul în care capitala ucraineană era împotmolită într-o mișcare de protest împotriva președintelui pro-rus, Viktor Ianukovici, care, la îndemnul și încurajarea financiară a lui Putin, a renunțat la promisiunea din campanie de a semna un acord de asociere cu Uniunea Europeană. În momentul în care a sosit cuplul, mișcarea Euromaidan era deja sub amenințarea fizică a ofițerilor poliției antirevoltă Berkut, loială lui Ianukovici, și a huliganilor în civil, numiți titușki. Activitățile antirevoluționare erau orchestrate de Serviciul al Cincilea al FSB, brațul de informații externe al organizației ruse. La Kiev, Marsalek și Zlobina s-au întâlnit din nou cu Pakaev, care sosise în Ucraina în noiembrie, la începutul Euromaidanului, în scopuri care pot fi doar intuite.

E-mailurile scurse în presă arată că Pakaev l-a prezentat pe Marsalek lui Konstantin Torop, autointitulat director al Corporației Internaționale de Poliție pentru Securitate Publică, o miliție neguvernamentală care ar fi fost investigată de Interpol din cauza acuzațiilor că se dădea drept un organism de poliție publică. Într-o scrisoare adresată lui Marsalek, care a folosit un cont de e-mail care la rândul său imita un oficial de stat din Grenada (jan.marsalek@stateofgrenada.org), Torop l-a informat că, la recomandarea lui Pakaev, Marsalek a primit un ID de membru al organizației „polițienești”.

Marsalek și Zlobina au continuat să călătorească, și nu numai spre destinații terestre. În mai 2016, Zlobina i-a rezervat iubitului ei un zbor în stratosferă la bordul unui avion de vânătoare rusesc MiG. Dar, în timp ce imaginile cu porumbeii în escapadele lor romantice extreme, pline de adrenalină, erau cunoscute de elitele sociale și de afaceri rusești de la acea vreme, aventura a rămas un mister pentru toți, cu excepția câtorva angajați de la Wirecard. La Munchen, Marsalek era implicat într-o relație stabilă și de lungă durată cu Viola, prietena sa germană și, în cele din urmă, logodnica sa. Directorul de operațiuni chiar se lăuda prietenilor săi ruși că o mutase pe Viola la Hamburg, ceea ce îi permitea Zlobinei să îl viziteze mai ușor la München fără să se teamă că ar putea da peste rivala ei.

Jan și Natașa erau ocupați și în afara dormitorului.

În timp ce intrarea Wirecard pe piața rusă eșua, Marsalek și Zlobina au lansat împreună cel puțin o întreprindere comună, o fermă de minerit de criptomonede situată în regiunea nord-estică îndepărtată Iakuția. Ferma de trei megawați, denumită Atlas Mine, a fost construită cu echipamente achiziționate de Marsalek prin conturi offshore, folosind un intermediar din Marea Britanie. Proiectul a urmat metoda de generare a veniturilor încercată de Marsalek: o schemă piramidală în care, pentru prețul foarte mic de 100 de dolari, investitorilor li se garantau profituri uriașe în decurs de șase luni. Prospectul ofertei inițiale de monede (ICO) a Atlas Mine făcea referire și la un proiect anterior al aceluiași operator, unul cu sediul în China. Un videoclip de pe YouTube încărcat în mai 2018 arată procesul de instalare și faza „operațională” a ceea ce pare a fi o fermă minieră criptografică de mari dimensiuni. Nu se știe câți investitori a atras proiectul ICO, dacă a atras vreunul. Site-ul său a dispărut din 2021.

De asemenea, nu se știe dacă activitatea lui Zlobina pentru serviciile de securitate rusești a precedat sau a urmat implicarea sa personală și profesională cu Marsalek, dar, în orice caz, ea s-a bucurat cu siguranță de tipurile de protecții de stat neobișnuite asociate de obicei cu agenții de informații ruși. De exemplu, dosarul ei de pașaport – ceva ce poate fi obținut de obicei prin intermediul pieței transparente de tranzacționare a datelor personale rusești pe dark web – a fost înlocuit cu dosarul unei alte femei atunci când The Insider a încercat inițial să îl obțină în 2022. Încercările ulterioare de a prelua dosarul au fost returnate cu o notificare de „persoană dispărută”. În 2024, dosarul pașaportului Zlobinei a reapărut brusc, deși lipseau datele istorice care se găsesc de obicei în aceste documente.

De asemenea, toate înregistrările de călătorie ale Zlobinei pentru cei doi ani de după fuga lui Marsalek în Rusia au fost eliminate din baza de date cuprinzătoare a Rusiei, Magistral – ca nu cumva cineva să reușească să dea de urma austriacului fugar prin intermediul iubitei sale de atunci. Anterior, astfel de ștergeri au fost observate în cazurile spionilor și agenților sub acoperire din Rusia, cum ar fi Vadim Krasikov, asasinul FSB care l-a împușcat mortal pe Zelinham Hangoșvili, un veteran de război cecen devenit agent de informații georgian, în parcul Tiergarten din Berlin în august 2019. (Krasikov, condamnat în 2021, ispășește în prezent o pedeapsă pe viață într-o închisoare germană).

A fost trimisă Zlobina pentru a-i întins o capcană dulce lui Marsalek sau a fost doar unul dintre cei câțiva spioni și foști spioni cu care directorașul german s-a încurcat de-a lungul anilor fie pentru afaceri, fie de plăcere? A fost aceasta una dintre blondele înalte cu care s-a culcat din întâmplare sau Zlobina a fost însărcinată să-și ofere serviciile operatorului Wirecard pentru a-l „rumeni” pe acesta în vederea recrutării?

Stas, generalul din GRU

Pe 6 iulie 2014, Zlobina a împlinit 30 de ani. A fost, de asemenea, ziua în care Marsalek l-a întâlnit pe cel care îl manevra în cadrul GRU.

Zlobina îl aștepta pe iubitul ei la bordul unui vas cu pavilion grecesc, „Poseidon III”, în apele Mediteranei, în largul coastei Nisei. Marsalek a sosit împreună cu un al doilea bărbat, care îi purta valiza. Marsalek a coborât pe o scară în navă și i-a dat lui Zlobina un pupic superficial pe obraz. Era în mod clar furios, aceasta fiind și ideea acestei viniete, surprinsă pe imaginile camerelor de supraveghere din port recuperate de Der Spiegel. „Poseidon III” a fost un șiretlic, o glumă a Natașei și, fie din greșeală, fie în mod intenționat, doi ani mai târziu, zeul grec al oceanului avea să furnizeze numele de cod folosit pentru a se referi la Wirecard într-o schemă falsă de fuziune corporativă cu o companie franceză de tehnologie comercială, Ingenico. Această schemă a fost concepută – și apoi făcută publică – pentru a crește prețul acțiunilor Wirecard.

Cadoul pe care Zlobina i l-a oferit lui Marsalek de ziua sa de naștere – sau poate chiar ei însăși – a fost o prezentare la bordul iahtului a unui bărbat pe nume Stanislav Petlinski. Zlobina l-a prezentat pe Marsalek lui Petlinski drept „Stas, generalul de la GRU”. La acea vreme, Petlinski se întâlnea cu cea mai bună prietenă a Zlobinei, iar aceasta i-a promis lui Marsalek că „Stas” va fi un plus extraordinar pentru „fanclubul” său tot mai stufos de contacte rusești influente.

Și așa a fost.

În anii ’90, Petlinski fusese ofițer supraveghetor în GRU Spetsnaz, sau forțele speciale, și luptase în Cecenia. Și-a petrecut acea seară plutitoare cu Marsalek, povestindu-i isprăvile sale – în special ca trăgător de elită, deoarece Marsalek și-a exprimat interesul pentru arme. Gradul exact al lui Petlinski și rolul său în serviciile secrete rusești – sugerat de către omul însuși unui cerc intim de contacte, fie în mod real, fie ca bucăți de dezinformare presărate în mod provocator cu scopul de a-i lustrui legenda – sunt obscure, dar agențiile de spionaj occidentale nu se îndoiesc că angajatorul său este statul rus.

Printre cei pe care Petlinski i-a delectat se numără un reporter de la Der Spiegel. Această conversație a avut loc cu doar câteva săptămâni în urmă în stațiunea balneară Jumeirah al-Naseem din Dubai – în mijlocul unei selecții abundente de șampanie, caviar Beluga și tinere rusoaice.

Petlinski este găsit stând pe terasa cu vedere spre Golful Persic. Nu departe de el se află un alt rus, Alexander Lebedev, fostul ofițer KGB devenit oligarh și magnat al publicațiilor care controlează ziarele britanice The Independent și Evening Standard. Cei doi se cunosc în mod clar și se salută din cap în tăcere.

Ferchezuit la cei 60 de ani, îmbrăcat cu un tricou gri cu dungi și purtând ochelari de soare de aviator, Petlinski confirmă întâlnirea cu Marsalek la bordul iahtului din Nisa în iulie 2014. „Știți, m-am îndrăgostit de el din prima clipă”, a spus el. „Are o minte atât de frumoasă. Eu gândesc întotdeauna atât de josnic, în dimensiunile a ceea ce este posibil”, continuă el, reluând animozitățile lui Marsalek despre propriul tată. „Jan gândește întotdeauna mare, foarte, foarte mare”. Să fii cancelar al Germaniei? Prea mic pentru Marsalek. „Dar unirea Chinei, a Rusiei și a Europei ca o contrapondere la SUA, asta l-ar interesa.”

Jucăriile de lux și femeile nu sunt motivația lui Marsalek, insistă Petlinski înainte de a descrie „mintea frumoasă” a austriacului ca fiind „puțin autistă”. În timp ce cunoscuții lui Marsalek îl definesc aproape în mod universal prin cuvântul „carismă”, Petlinski spune că punctul slab al lui Marsalek este relaționarea cu oamenii. „Îi lipsește empatia”, spune spionul rus, fără să remarce că această trăsătură este un semn revelator al sociopatului.

Cum rămâne cu spionajul lui Marsalek și cu responsabilitatea lui Petlinski pentru acesta? Austriacul joacă doar teatru, susține Petlinski, un rol teatral fără nicio legitimitate în lumea reală. Marsalek este „obsedat” de spionaj și de toată mistica acestuia, lucru pe care îl atestă și alții. În ceea ce-l privește pe Petlinski însuși, acesta jură că este doar un „consilier de securitate” cu un portofoliu important în Africa, genul de om care se întâlnește uneori cu Putin și urmărește agenți FSB. El oferă o critică solidă a naturii amatoricești a asasinatului lui Hangoșvili la Berlin – un lucru deloc neglijabil, având în vedere că Putin l-a lăudat recent pe ucigașul Krasikov ca fiind un „patriot” în interviul oferit lui Tucker Carlson. Petlinski recunoaște că i-a prezentat lui Marsalek o serie de personaje colorate din Rusia. Nu vrea să vorbească despre care dintre ele erau ofițeri ai serviciilor secrete rusești și schimbă subiectul.

Dar pentru cercul său de prieteni apropiați, a aflat Der Spiegel, Petlinski s-a lăudat că l-a predat pe Marsalek către GRU după acea primă întâlnire din sudul Franței în 2014. Prietenii lui Marsalek spun că viața escrocului Wirecard poate fi împărțită în două jumătăți: „înainte de Stas” și „după Stas”.

Ei călătoreau împreună, adesea ca un trio, cu Zlobina în ataș. La un moment dat, Petlinski chiar le-a spus prietenilor că și-a mutat propria mamă, care suferea de probleme de sănătate, într-o clinică din Munchen doar pentru a fi mai aproape de Marsalek, care și-a construit propriul back office pentru Wirecard și alte activități într-o vilă de pe Prinzregentenstraße 61, chiar în centrul capitalei bavareze. Johanna Singer, o angajată a Wirecard (numele a fost schimbat la cererea ei), și-a amintit că l-a întâlnit pe Petlinski la restaurantul Tantris din Munchen, unde ofițerul GRU și-a sărbătorit una dintre zilele de naștere cu Marsalek, cu tot cu un tort în formă care semăna în mod straniu cu steaua roșie sovietică. Una dintre cele mai luxoase zone din München, locuința cu tavan înalt și coloane albe costa 680.000 de euro pe an în chirie, totul fiind plătit, desigur, de Wirecard prin intermediul multiplelor sale participații. Un germofob în genul lui Donald Trump (directorul Wirecard deține, cumva fără surpriză, o machetă în mărime naturală a celui de-al 45-lea președinte al SUA), Marsalek a pus chiar să fie construit un spital de campanie în vilă în timpul pandemiei. Biroul din spate era situat convenabil chiar vizavi de consulatul rus din Bavaria.

O călătorie pe care Marsalek, Zlobina și Petlinski au făcut-o a fost în Tunisia cu un avion privat de la Moscova în martie 2016. În luna următoare, s-au întors la Nisa, locul unde Marsalek și Petlinski s-au întâlnit pentru recrutare; apoi au plecat la Tel Aviv. Stas a tras o mulțime de sfori, după cum demonstrează înregistrările de la granițele rusești: o mare parte din călătoriile sale în străinătate sunt desemnate ca „vizită oficială la o misiune diplomatică”, o categorie rezervată de obicei oficialilor Ministerului rus de Externe.

Mercenarii lui Marsalek

Stas era, de asemenea, un intermediar.

El însuși mândru posesor al unui Harley Davidson, i-a făcut cunoștință lui Marsalek cu un bărbat cu o siluetă grea, pasionat de ținutele Hells Angels, pe care Petlinski îl numea „Vladimir, mercenarul meu”. Numele real al lui Vladimir este Anatoli Karazîi. La fel ca Petlinski, Karazîi este un fost ofițer GRU Spetsnaz, iar cei doi se crede că au servit împreună în Cecenia. Cel puțin, partea de mercenar a poveștii s-a dovedit a fi adevărată, deoarece Karazîi a aparținut unei grupări mercenare care a devenit faimoasă după debutul său pe câmpurile de luptă din estul Ucrainei în 2014. Grupul Wagner, controlat și a fost fondat de magnatul Evgheni Prigojin, prieten personal al lui Putin din Sankt Petersburgul lor natal.

Până în 2017, Karazîi fusese șeful serviciului de informații al Wagner. Datele de călătorie examinate de The Insider confirmă faptul că, la 5 mai 2017, Karazîi a zburat de la Moscova la Munchen pentru a se întâlni cu Petlinski și Marsalek. De acolo, cei trei bărbați au zburat la Beirut și apoi au luat o mașină în Siria devastată de război, vizitând orașul antic Palmyra, pe care forțele rusești susținute de Wagner îl capturaseră recent de la grupul terorist ISIS. Cei trei bărbați au rămas în Palmyra timp de o săptămână, Marsalek fiind îmbrăcat ca un soldat, cu cască de aviator și vestă antiglonț (martorii au declarat pentru Der Spiegel că Marsalek a apărut inițial îmbrăcat în ținută de camuflaj și echipament militar nou-nouț de ultimă generație – un „obiect strălucitor în deșert” care ar fi atras focul inamicului în câteva secunde; i s-a dat rapid o ținută rusească standard în care să se schimbe). Se presupune că ar fi tras cu gloanțe reale asupra militanților islamiști.

Vizita în Siria, spune Petlinski, a fost „un vis al lui Jan pe care eu l-am transformat în realitate… Jan și-a imaginat un zbor cu elicopterul și muzică tare și ochelari de soare Ray-Ban. Bineînțeles, asta nu s-a întâmplat. Era prea periculos”.

Un alt rus de rang înalt căruia Petlinski i-a făcut cunoștință cu Marsalek a fost Andrei Ciuprîgin, de asemenea un fost ofițer GRU – un colonel – care a lucrat pentru Centrul de Studii pentru Civilizația Orientală al lui Petlinski. Ciuprîgin era și el academician, cu un post de profesor de studii africane la Școala de Economie din Moscova. De asemenea, a fost consilier pe probleme legate de Libia la Ministerul de Externe al Rusiei, un titlu pe care Petlinski chiar a aranjat ca Marsalek să îl obțină.

Interesul lui Marsalek pentru Libia nu s-a limitat la onoruri care să satisfacă orgoliul său din partea guvernului rus. La întoarcerea sa din Siria, Petlinski l-a convins să investească în țara nord-africană, care încă se resimțea după războiul civil brutal care a pus capăt celor trei decenii de guvernare cu mână de fier ale colonelului Muammar Gaddafi. Cineva i-a recomandat lui Marsalek să cumpere fabrici de ciment, fără de care reconstrucția libiană postbelică ar fi fost imposibilă. Și a făcut-o. Dar, ca de obicei, Marsalek gândea mai departe de-atât.

În iunie 2017, Marsalek a aranjat să se întâlnească cu un funcționar austriac al ONU, pe nume Kilian Kleinschmidt, în populara cafenea Käfer-Schänke din Munchen. Kleinschmidt avea zeci de ani de experiență în ajutarea refugiaților să iasă din zonele fierbinți și, convins de preocuparea aparentă a lui Marsalek pentru nenorociții din Libia, a fost de acord să accepte 200.000 de euro pentru a realiza un studiu privind reconstrucția țării. Factura, i-a spus Marsalek lui Kleinschmidt, urma să fie trimisă la Institutul Cultural Ruso-Libian din Moscova. Acest lucru ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă imediat. A fost, de asemenea, o momeală.

La o a doua întâlnire, la biroul lui Marsalek de pe Prinzregentenstraße, Kleinschmidt a fost îngrozit să descopere adevărata intenție a directorului Wirecard: să formeze o armată privată de 15.000-20.000 de mercenari libieni care să fie însărcinați cu paza frontierei de sud a țării și cu restricționarea fluxurilor de migrație sub amenințarea armelor – opusul muncii de o viață a lui Kleinschmidt.

Marsalek chiar a povestit cu entuziasm cum mercenarii ar putea fi echipați cu camere video de ultimă generație pentru a înregistra „materiale video impresionante” în care ar putea împușca oameni și care ar putea fi transmise în direct pe internet. Stas îi spusese totul despre cum Wagner folosea deja această tehnologie, singurul impediment fiind că imaginile nu puteau fi folosite în scopuri de marketing, deoarece Wagner avea obiceiul de a-și executa toți prizonierii de război. Cu toate acestea, Marsalek și „lipsa lui de empatie” dorea o marcă proprie. Kleinschmidt nu a putut scăpa destul de repede de la întâlnire.

Experimentatul funcționar al ONU nu mai era o opțiune, dar Petlinski avea o soluție alternativă. Marsalek trebuia să apeleze la serviciile unei companii rusești de securitate privată al cărei proprietar, Oleg Krinîțin, era, de asemenea, o cunoștință a lui Petlinski. Firma lui Krinîțin era RSB Group, una dintre cele mai vechi PMC din Rusia, cu experiență internațională în Somalia, Africa de Sud, Egipt și Sri Lanka. Printre realizările sale declarate se numărau operațiunile de combatere a terorismului și protecția antipiraterie a navelor maritime, o sarcină care presupunea utilizarea de tunuri acustice non-letale.

Marsalek avea din nou ochii mai larg deschiși decât ofițerul său de caz. Nu voia doar să angajeze RSB Group, ci voia să îl cumpere direct. Nu numai că l-ar fi folosit pentru a curăța compania de ciment, dar ar fi avut armata sa privată pe teren într-o țară strategică din Africa de Nord. Petlinski a negociat cu Krinîțin un preț de achiziție pentru RSB Group. Înțelegerea prevedea ca Krinîțin să rămână nominal ca proprietar public, dar să predea pârghiile de control lui Marsalek și Petlinski.

Prețul de achiziție a fost plătit în numerar, bani pe care Marsalek i-a furnizat lui Stas în tranșe de câteva sute de mii de dolari, transportate cu avionul său privat de la München la Moscova. Proprietatea formală a companiei rusești inițiale, denumită RSB Group, a rămas neschimbată; cu toate acestea, activitatea sa a fost de facto transferată către două noi companii: o entitate rusă nou înființată, cu nume identic, OOO RSB Group, și o firmă offshore înregistrată în Insulele Cayman, denumită RSB Group Ltd., care a fost înființată în Rusia.

Compania rusă era deținută în totalitate de Kirill Korobeinikov, fiul lui Petlinski. Firma din Insulele Cayman, care avea un contract cu Libyan Cement Company, era deținută în proporție de 25% de Korobeinikov și 25% de Victoria Bowman, soția rusă a partenerului de afaceri de lungă durată al lui Marsalek, Joe Bowman. Restul de 50% era deținut prin procură de un avocat elvețian, Richard Cedric Harry Ritter.

Integrarea vieții personale și profesionale a lui Marsalek cu cea a lui Petlinski a urmat cam aceeași traiectorie pe care a avut-o dezvoltarea lui Marsalek sub conducerea lui Zlobina. Până în 2017, ambii fii ai lui Petlinski erau complet mafioți în operațiunile extrabursiere și ilegale ale Wirecard. Korobeinikov, a aflat The Insider, a supervizat un grup de hackeri pentru Wirecard. Pe lista lor de ținte se aflau vânzătorii în lipsă care doreau să demonstreze că valoarea declarată a companiei era pură ficțiune, împreună cu McCrum și alți jurnaliști de la FT care căutau să relateze același lucru. Adresa de e-mail folosită de Korobeinikov pentru mai multe servicii guvernamentale rusești a fost FTraid@gmail.com.

Celălalt fiu al lui Petlinski, Allen Petlinski, un avocat stabilit în Israel, a acționat în calitate de avocat în fuziuni și achiziții în numele Wirecard, mai arată corespondența electronică a lui Marsaleks.

Spies ‘R’ Us

Toate acestea au avut loc în timp ce valoarea bursieră a Wirecard a crescut vertiginos – și în timp ce dorința lui Marsalek de a se baza pe agenți de informații pentru a ajuta la furnizarea de propulsoare a devenit mai îndrăzneață și mai nesăbuită.

Unul dintre angajații săi a fost Rami El Obeidi, fostul șef al serviciilor de informații externe pentru guvernul de tranziție libian post-Gaddafi. Un iubitor de haute couture italiană și de vinuri scumpe, El Obeidi a ajutat la spionarea detractorilor Wirecard și chiar a pus la cale o operațiune trucată pentru a sugera că FT era complice cu vânzătorii în lipsă pentru a scufunda compania – o acuzație pe care autoritățile de reglementare germane au luat-o suficient de în serios încât să deschidă o anchetă penală împotriva lui McCrum și a colegilor săi.

Autoritatea de reglementare financiară a Germaniei, BaFin, este în special supravegheată de Ministerul Federal de Finanțe, care la momentul prăbușirii Wirecard era condus de actualul cancelar Olaf Scholz.

Alți doi complici ai actului secundar al lui Marsalek au fost oficiali recent pensionați din cadrul serviciului de securitate internă al Austriei, BVT, cunoscut oficial sub numele de Oficiul Federal pentru Protecția Constituției și Lupta împotriva Terorismului. (Agenția a fost desființată în 2021, din cauza incapacității sale de a opri un atac terorist islamist la Viena, care a provocat patru morți și 23 de răniți).

Până în 2017, Martin Weiss a fost șeful Departamentului II al BVT, care se ocupa de colectarea de informații și de investigații. Prin urmare, Weiss a avut acces la toate informațiile clasificate relevante colectate de BVT sau care i-au fost transmise de serviciile străine aliate. În 2018, Marsalek l-a angajat pe Weiss ca „consultant”, folosindu-se de rețeaua sa extinsă de agenți și informatori din Occident pentru a aduna informații despre orice persoană despre care Marsalek sau Wirecard aveau nevoie să știe, inclusiv jurnaliști din Europa. Weiss l-a adus pe unul dintre foștii săi adjuncți de la BVT, Egisto Ott, care a fost suspendat din acest serviciu în 2017, fiind suspectat că transmitea informații Moscovei. Ott a efectuat verificări de fond pentru Marsalek.

Weiss a fost arestat și interogat după implozia Wirecard și dispariția lui Marsalek din Europa, după care a fost spitalizat pentru o lungă perioadă de timp. În prezent, el locuiește în Dubai. Anchetatorii austrieci au descoperit că el și Marsalek făceau parte dintr-o „celulă de informații ale cărei capacități și posibilități au fost folosite de serviciile de informații rusești”.

Ott a fost reținut, dar a fost eliberat din arest preventiv în primăvara anului 2021. Într-un scurt interviu acordat publicației Der Spiegel, care s-a întâlnit cu el la locuința sa din Carintia, Austria, în Alpii Orientali, Ott a negat că ar fi fost în vreun fel spion rus. Cu toate acestea, mesajele text examinate de The Insider arată că Ott îi cerea ajutorul unui ofițer de poliție din Italia pentru a înțelege de ce amanta oligarhului rus Arkadi Rotenberg și sora sa aveau dificultăți în a intra în Rusia. Răspunsul: ambele fuseseră semnalate în sistemul european de supraveghere a frontierelor SIS.

În acest moment, lista de clienți ai Wirecard includea Biroul Federal de Poliție Criminală din Germania, ceea ce i-a permis lui Marsalek – și serviciilor de informații rusești – să aibă acces la date sensibile despre lista de informatori confidențiali ai forțelor de ordine germane. Marsalek a primit chiar și un raport confidențial întocmit de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), organismul internațional de supraveghere cu sediul la Haga, legat de otrăvirea lui Serghei și Iulia Skripal în Salisbury, Anglia, în 2018. Serghei Skripal, un dezertor GRU care a lucrat pentru serviciile de informații britanice, a fost ținta lichidării de către membrii echipei de asasinat și sabotaj a GRU, Unitatea 29155, iar documentul extrem de restricționat pe care îl deținea Marsalek conținea formula chimică pentru toxina folosită: noviciok, o neurotoxină rusească de grad militar.

Marsalek a primit documentul de la Johannes Peterlik, fostul secretar general al Ministerului austriac de Externe, care a devenit apoi ambasador al Austriei în Indonezia. O înregistrare video a documentului a fost chiar înregistrată pe telefonul mobil al lui Ott pe 5 octombrie 2018. Nu că GRU nu ar fi putut pune mâna pe acest material prin mijloace mai puțin legale. Rusia este parte la OIAC și, prin urmare, ar fi fost la curent cu raportul legat de noviciok.

Nu că Marsalek nu și-ar fi câștigat existența în alte moduri. În 2019, el și-a instruit subalternii de la Wirecard să compileze o bază de date cu clienții marilor companii internaționale, care ar fi urmat să fie folosită de Serviciul Federal de Informații al Germaniei, sau BND, echivalentul CIA din această țară. Numai că BND nu a comandat niciodată un astfel de proiect, ceea ce ne duce imediat la întrebarea cine a făcut-o.

Pe măsură ce aparatul de informații al lui Petlinski creștea – în mare parte datorită activului său austriac – oferta Wirecard de a cuceri lumea părea de neoprit. În 2018, compania a intrat în DAX, ceea ce înseamnă că devenise una dintre cele mai valoroase 30 de companii din Germania. La un moment dat, în cadrul unei întâlniri cu președintele chinez Xi Jinping, cancelarul german Angela Merkel chiar a adus în discuție achiziționarea de către Wirecard a Allscore, o companie de plăți cu sediul la Beijing, în valoare de 109 milioane de euro.

Având în vedere că Wirecard nu era doar un gigant al serviciilor financiare, ci și o bancă – „fiica” afacerii inițiale, după cum a spus cu stângăcie directorul general Markus Braun -, singurii săi concurenți serioși în Germania erau Commerzbank, pe care o detronase la DAX, și Deutsche Bank. În iunie 2020, în timp ce acuzațiile de manipulare generalizată a acțiunilor, de contabilizare (dacă nu chiar de invenție contabilă la scară largă) și de spălare de bani continuau să afecteze încrederea acționarilor Wirecard, compania a lansat totuși un plan quijotesc de a cumpăra Deutsche Bank. Planul a fost descris de Braun atât ca o mișcare de PR pentru salvarea reputației, cât și ca un potențial mijloc de a ține departe de închisoare conducerea Wirecard, deoarece banii ciudați ai companiei ar putea fi amestecați în mod confuz cu veniturile legitime ale Deutsche Bank.

În luna iunie, Wirecard a trebuit să mărturisească faptul că nu putea justifica miliardele lipsă raportate în conturile sale. Braun a demisionat din funcția de director general și a fost arestat în 2020 sub acuzația de manipulare a pieței și deturnare de fonduri, iar în 2022 i s-a adăugat la cazier frauda de bandă. Marsalek a fost tras pe bară, dar nu avea nicio intenție de a-și urma șeful într-o celulă de închisoare.

Pe 18 iunie 2020, Marsalek s-a întâlnit cu Weiss la un restaurant italian din Munchen pentru a-și planifica evadarea din Germania. Planul era să zboare de la aerodromul Bad Vöslau, la 32 km sud de Viena. Marsalek s-a urcat la bordul unui mic avion privat, plătind piloților 8.000 de euro. Pentru a-i îndepărta pe urmăritorii germani de pe urmele sale, Marsalek a obținut chiar și surse din Filipine pentru a sugera în mod fals că avionul său a aterizat acolo. În realitate, după cum au reconstituit The Insider și Bellingcat în 2020, destinația lui Marsalek a fost Moscova, unde a ajuns via Minsk.

Pe baza scurgerilor de date de călătorie și a e-mailurilor, se poate concluziona acum că Petlinski, responsabilul GRU al lui Marsalek, a fost pivotul extragerii sale din Germania.

Din Germania în Crimeea

Petlinski avea un avion la Bad Vöslau rezervat inițial pe numele lui David Iakobașvili, un miliardar georgian care a avut anterior legături strânse cu guvernul rus. (Iakobașvili, care deține împreună cu Petlinski un distribuitor en-gros rus numit PI OO, locuiește în principal în Monaco). O copie a pașaportului lui Iakobașvili a fost furnizată operatorului de avioane private, deși Iakobașvili a declarat pentru The Insider că nu avea cunoștință de faptul că pașaportul său a fost folosit pentru a transporta un fugar în afara Europei.

În ziua zborului din Austria spre Belarus, Petlinski a sunat la o companie israeliană de logistică a zborurilor, RS-LS Ltd., care a fost contactată de Petlinski. Nu este clar ce rol a jucat RS-LS în extracție, dar comunicarea lui Petlinski cu această companie a continuat, după cum arată metadatele de trafic telefonic. RS-LS Ltd. este acum un subcontractant al Departamentului american al Apărării.

Marsalek a trecut din Belarus în Rusia cu mașina a doua zi după sosirea sa, iar trecerea frontierei a fost organizată de Lev Dengov, un cetățean cu dublă cetățenie, belarusă și rusă, care s-a întâmplat să fie trimisul special al lui Putin în Libia.

La 5 septembrie 2020, Evghenia Kurocikina, o angajată a RSB Group, grupul de mercenari ruși deținut de Marsalek, cu un istoric de legături cu FSB, inclusiv stagii în companii de securitate controlate de FSB, l-a însoțit pe directorul de operațiuni suspendat al Wirecard la biroul de migrație din Moscova pentru a-și primi pașaportul nou-nouț. Noul său nume avea să fie cel al lui Konstanin Baiazov, preotul ortodox din Lipețk. Kurocikina și-a lăsat propriul număr de telefon și adresa de e-mail ca date de contact pentru „Baiazov”.

A doua zi, pe 6 septembrie, Kurocikina a mers într-un microbuz spre Crimeea, peninsula ucraineană pe care Rusia a ocupat-o ilegal la scurt timp după prima călătorie comună a lui Marsalek și Zlobina la Kiev, potrivit datelor din telefonul mobil al Kurocikinei. Petlinski și Marsalek au zburat în paralel spre Crimeea cu un avion privat. Marsalek ar fi trebuit să folosească noul său pașaport, emis pe numele lui Baiazov, dar cu propria fotografie, la îmbarcarea în avion.

La căderea nopții, pe 8 septembrie, telefonul Kurocikinei s-a conectat la Sevastopol, în Crimeea, sediul Flotei ruse a Mării Negre. În dimineața următoare, ea a comandat taxiuri și a vizitat hotelurile de pe coasta de sud a peninsulei. Petlinski, dovedesc datele de călătorie, a închiriat un avion privat de la Simferopol, capitala provincială a Crimeei, la Moscova pe 12 septembrie – numai că Petlinski nu se afla în avion. El nu a putut urca în avionul închiriat pentru că nu și-a putut aduce arma la bord. A trebuit să reprogrameze un zbor pentru dimineața următoare, folosind o companie charter mai înțelegătoare.

Petlinski a declarat pentru Der Spiegel că, într-adevăr, se afla în Crimeea în acea perioadă, dar nu a avut nicio legătură cu evadarea lui Marsalek.

El a mai spus că nu a comunicat direct cu Marsalek din primele zile ale mutării sale în Rusia.

Această afirmație este infirmată de noile dovezi pe care The Insider le-a obținut – și anume, rezultatele unui test de sânge.

În ianuarie 2021, un bărbat misterios pe nume Alexandr Schmidt a chemat o asistentă de la franciza rusească de laborator Gemotest la un penthouse luxos dintr-un zgârie-nori de lux din Moscova. Schmidt a cerut să i se recolteze și să i se testeze sângele. Apartamentul îi aparținea de fapt lui Petlinski, care acum poartă noul său nume legal „Boris Grin”. „Alexandr Schmidt” nu există. Este un pseudonim folosit de Marsalek pentru a călători cu un pașaport francez falsificat, au declarat pentru The Insider oficiali ai serviciilor de informații din două țări europene. Numărul pașaportului dat de „Schmidt” asistentei medicale – o cerință conform legislației ruse – aparține Ekaterinei Kulikova, o asistentă și prietenă de lungă durată a lui Petlinski.

La doar o lună mai târziu, pe 28 februarie 2021, o altă fantomă și-a testat sângele în același apartament. De data aceasta, două dintre măsurătorile efectuate au fost pentru HIV și sifilis. Persoana testată de data aceasta a purtat numele de „Vitali Malkin” și avea aproximativ aceeași vârstă ca Marsalek. Malkin, la fel ca Baiazov, este un preot dintr-un oraș mic din orașul rus Vladimir. Chiar înainte de depistarea sifilisului, Malkin a anunțat că i-a fost furat pașaportul și a aranjat să primească unul nou. Era pașaportul vechi, pierdut, pe care „Vitali Markin” l-a folosit pentru testul de sânge. Marsalek a folosit pașaportul a doua oară, un an mai târziu, în februarie 2022. O asistentă l-a vizitat în același apartament luxos din Moscova deținut de Petlinski.

Adevăratul Vitali Malkin a declarat pentru The Insider că nu îl cunoștea pe Petlinski și cu siguranță nu și-a făcut niciodată testul pentru sifilis. Falsul Malkin a furnizat suficiente măsurători ale sângelui pentru a permite The Insider să compare anumiți parametri cu cei ai lui „Alexandr Schmidt”. Probabilitatea ca cei doi bărbați să fie aceiași este copleșitoare. Vitali Malkin este foarte probabil un alt om al legii a cărui identitate a fost uzurpată de Marsalek cu ajutorul serviciilor de securitate rusești.

Zlobina nu a dorit să comenteze pentru acest articol. Părintele Baiazov – cel adevărat – a declarat criptat că nu poate răspunde la nicio întrebare despre motivul pentru care pașaportul său aparține acum unui alt bărbat, unul aflat pe lista celor mai căutate persoane de către Interpol. „De ce refuzați să înțelegeți că [nu pot răspunde la această întrebare]?”, a declarat el pentru Der Spiegel.

Bulgarii

Între 30 august 2020 și 8 februarie 2023, Marsalek, potrivit Procuraturii Coroanei, „a conspirat… pentru a obține, colecta, înregistra, publica sau comunica documente sau informații care au fost calculate pentru a fi, sau ar putea fi destinate să fie, direct sau indirect, utile unui inamic, într-un scop dăunător pentru siguranța și interesele statului”. Acuzații în acest caz sunt un grup de cetățeni bulgari, dintre care cinci au fost arestați la Londra în februarie 2023 sub acuzația de spionaj. Lăsând la o parte aspectele legate de distribuția centrală a unora dintre biografiile lor – unul dintre ei este un luptător amator de arte marțiale mixte poreclit „Distrugătorul” – cu siguranță s-au comportat ca niște spioni.

MI5, echivalentul britanic al FBI-ului, supraveghea de ceva vreme activitățile bulgarilor, adunând date despre pașapoarte, dovezi ale călătoriilor internaționale și 80.000 de mesaje de chat, care includeau sarcini încredințate de Marsalek prin intermediul modului său preferat de comunicare, aplicația de mesagerie Telegram.

Anii în care a lucrat la schema piramidală Atlas Mine nu au fost, în mod evident, irosiți, deoarece Marsalek își compensa rețeaua de agenți în criptomonede, împreună cu banii livrați prin intermediul unui curier. De asemenea, în posesia acestor bulgari se aflau documente falsificate folosite pentru legenda lor, sau povești de acoperire: legitimații de presă și îmbrăcăminte cu logo-urile Discovery Channel și National Geographic inscripționate pe ele.

După ani de spionaj și de intimidare a jurnaliștilor, Marsalek a decis să folosească pretinși jurnaliști pe post de spioni în Marea Britanie. Unul dintre ei, presupusul lider al rețelei, era Orlin Roussev, un expert în supraveghere în vârstă de 46 de ani, care îl cunoștea pe Marsalek încă de la începuturile Wirecard. Un al șaselea agent Marsalek, Tihomir Ivanov Ivancev, în vârstă de 36 de ani, înregistrat la Londra ca decorator de interioare, a fost arestat la 28 februarie, chiar în momentul în care acest articol era finalizat. El spionase ținte pentru guvernul rus, sub instrucțiunile directe ale lui Marsalek, în Muntenegru și în Austria.

Cam în perioada în care rețeaua de spionaj a fost reținută în Marea Britanie, Christo Grozev, șeful de investigații de origine bulgară de la The Insider, unul dintre autorii acestei povești, a fost informat de către forțele de ordine, în vreme ce se afla într-o vizită la New York, că nu se poate întoarce în siguranță acasă, la Viena, deoarece viața sa era în pericol. S-a dovedit că Marsalek solicitase adresa de domiciliu a lui Grozev de la Weiss, fostul spion austriac, în decembrie 2020, a doua zi după ce Bellingcat, The Insider și Der Spiegel au publicat ancheta lor comună privind otrăvirea liderului opoziției ruse Aleksei Navalnîi.

Weiss îi trimisese un mesaj criptat lui Egisto Ott: „Am putea face o interogare cu privire la un domn Christo Grozev din Austria?”, scria acesta, adăugând amenințător că Grozev lucra „împotriva cazului nostru”. Grozev, atât la Bellingcat, cât și la The Insider, a fost detectivul principal în demascarea comploturilor de asasinat ale GRU și FSB, de la otrăvirea soților Skirpal din Salisbury cu agentul neurotoxic de uz militar noviciok și până la otrăvirea lui Aleksei Navalnîi cu aceeași substanță similară.

Ott a declarat pentru Der Spiegel că s-a conformat acestei solicitări din partea lui Weiss. „M-am dus doar la biroul de înregistrare și am plătit 3,40 euro pentru informațiile despre locul unde locuiește [Grozev]”. Ott a mai declarat că a făcut fotografii ale apartamentului lui Grozev din Viena. Întrebat de ce Weiss – și, în spatele lui, Jan Marsalek și Stanislav Petlinski – dorea adresa de domiciliu a unui jurnalist de investigație proeminent, Ott a răspuns că nu s-a gândit la acest lucru. „În cariera mea, am luptat întotdeauna împotriva serviciilor secrete rusești”, a declarat Ott pentru Der Spiegel cu nonșalanță.

Grozev locuiește acum permanent la New York. >>

Distribuie Distribuie Comentarii