Istoric și cercetător francez și expertă în istoria Europei de Est și a României, Catherine Durandin a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul”, despre motivele căderii lui Ceaușescu în 1989 în România, dar și de ce România a avut cea mai sângeroasă cădere a comunismului.

Cavaler al Legiunii de Onoare din 2006, Catherine Durandin este expertă în istoria recentă a României.

Absolventă a Școlii Normale Superioare (ENS), dar si a Institutului de Studii Avansate în Apărare Națională (IHEDN), profesor emerit la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO), fost consultant al ministerului francez al Apărării, Catherine Durandin a publicat un număr mare de articole și lucrări sau cărți dedicate echilibrelor geopolitice ale lumii contemporane, în special despre România și Statele Unite, dar și despre Republica Moldova, țară pe care a vizitat-o de câteva ori.

Catherine Durandin a cunoscut România încă din perioada studenţiei. A venit mai întâi la Bucureşti cu o bursă, iar ulterior a dorit să se specializeze în istoria României, după încheierea ciclului de licenţă a făcut o teză de doctorat intitulată ”Politica franceză şi românii între 1878 şi 1913: În căutarea unor influenţe”.

După 1989, Catherine Durandin a fost o prezenţă constantă în viaţa publică din România. A revenit constant în țara noastră, a participat la sesiuni ştiinţifice şi colocvii, i-au fost traduse în limba română cărţile şi studiile cu caracter ştiinţific scrise.

Ca specialistă în istoria recentă a României, Catherine Durandin a publicat numeroase cărţi pe această temă: Ceauşescu, vérités et mensonges d'un roi communiste, Albin Michel, 1990 (ed. rom. Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist, trad. de Simona Modreanu, Editura Nemo, Iaşi, 1992); Histoire de la nation roumaine, Complexe, 1994; Histoire des Roumains, Fayard, 1995 (ed. rom. Istoria românilor, trad. de Liliana Buruiană-Popovici, prefaţă de Al. Zub, Institutul European, Iaşi, 1998); Bucarest, mémoires et promenades, Hesse, 2000 (ed. rom. Bucureşti. Amintiri şi plimbări, trad. de Horia Mihail Vasilescu, ediţie îngrijită de Magda Cârneci, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2004); Roumanie, un piège?, Hesse, 2000; La Roumanie post 1989, L'Harmattan, 2008 (ed. rom. România post 1989, trad. de Zoe Petre şi Marina Mureşanu Ionescu, cuvânt înainte de Zoe Petre, Institutul European, Iaşi, 2010).

Care au fost în opinia dumneavoastră semnalele și momentele ce au dus la evenimentele din decembrie 1989 ce au pus capăt regimului lui Nicolae Ceaușescu?

Cred că au fost pregătiri și semnale anterioare. Pentru mine, primul semnal a fost poate revolta de la Brașov din noiembrie 1987.

Un alt semnal a fost incredibila călătorie a domnului Silviu Brucan, fost comunist de frunt, care a mers mai multe luni în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroul pentru Europa de Est, iar în noiembrie 1988 a ajuns la Moscova unde a avut o întrevedere cu Mihail Gorbaciov, după care s-a întors în România.

Ar mai fi și ”Scrisoarea celor șase”, realizată de șase foști demnitari comuniști, scrisoare ce a fost cumva premonitorie.

Să nu uităm și de ultima întâlnire de la Moscova dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie 1989, cu prilejul participării la întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Atunci cei doi s-au certat, iar Mihail Gorbaciov i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu să îmbunătățească nivelul de trai al populației și să respecte drepturile omului . Sunt și mărturiile unui interpret moldovean de atunci, care a spus că și Raisa Gorbaciov a fost foarte enervată de Ceaușescu.

Cred și că Ceaușescu nu realiza ce se petrece în anturajul său. A avut încredere până la capăt în Victor Atanasie Stănculescu, de aceea a fost de acord să se suia în elicopterul cu care a fugit din București. Ceaușescu nu a înțeles faptul că regimurile comuniste din Europa de Est se clătinau puternic încă din 1987.

Cum ați trăit acum 35 de ani acele zile ale Revoluției din România?

Eram la Paris în decembrie 1989 și am trăit acele zile plină de neliniște. Nu am mers atunci la București pentru că născusem un băiețel care avea atunci trei luni și care acum are 35 de ani și este ofițer. Am venit în România în mai 1990 pentru a asista la primele alegeri libere și pentru a merge în Piața Universității, unde am petrecut seri extraordinare.

Pentru a reveni la zilele din decembrie 1989, am fost șocată și bulversată când am văzut imaginile cu carnagiul de la Timișoara, cu atâția oameni uciși și puși apoi unul lângă altul, femei, copii, tineri, nu îmi venea să cred că e adevărat.

În zilele următoare, m-a bulversat profund, din punct de vedere al brutalității teatrale, procesul lui Ceaușescu. Nu era un proces, era un tribunal revoluționar. Și acolo am fost șocată de brutalitatea revoluționară. Și mi s-a părut inutilă scena finală a execuției cuplului Ceaușescu, inutilă prin violența sa. Mi s-a părut inutil să fie arătat lumii întregi un cuplu îmbătrânit. Nu am fost deranjată de eliminarea lui Ceaușescu , ci de modalitățile acestei eliminări și de spectacolul oferit. Nu cred că era necesar ca publicul să vadă această punere în scenă.

”Comunismul a durat mult pentru că a fost acceptat”

De ce a durat atât de mult comunismul în Europa de Est?

Răspunsul e simplu. Pentru că Vestul și Estul s-au înțeles privind descurajarea opozanților. Uitați-vă la Vest, nu a intervenit în 1956 la revoltele de la Budapesta. Nimeni nu a mișcat un deget. Și a fost un moment de curaj al magharilor. Nici în 1968, după primăvara de la Praga, Vestul nu a mișcat, deși oamenii au fost reprimați, nimeni nu a mers să spună: « Nu e posibil. Trebuie să facem ceva ».

Vestul a început să se miște de abia atunci când Europa de Est și Uniunea Sovietică au început să fie în declin și să aibă probleme economice, la finalul anilor 1970. Apoi a fost și rolul important al papalității în Polonia, al sindicatelor catolice ce începeau să zguduie sistemul. A durat foarte mult până ce s-a ieșit din această perioadă de descurajare, de reprimare. Comunismul a durat foarte mult efectiv pentru că a fost acceptat.

De ce a avut comunismul cea mai sângeroasă cădere în România?

Au fost unele mișcări de opoziție la adresa comunismului, precum rezistența de la Nucșoara, până în 1956, când oamenii au înțeles că americanii nu vor mai veni.

De ce a fost sângeroasă căderea comunismului în România? Pentru că în România nu a fost o opoziție structurată sau politică sau ideologică ori sindicală suficient de puternică pentru a face ceea ce s-a petrecut în Ungaria și mai ales în Polonia. În România nu exista interlocutor pentru a face o tranziție negociată și negociabilă. Iar ceea ce au ales românii pro-Gorbaciov, adică Ion Iliescu și ai săi, a fost lovitura de stat militară. Evident, a fost o dinamică revoluționară, o rebeliune, au fost morți, răniți. Dinamica a fost cea a unei lovituri de stat orchestrate de către cei care erau pro-Gorbaciov care în fond nu aveau un democrat de stânga cu care să vorbească și care nu erau vizibili cu adevărat înainte de 1989. Erau intelectuali care protestau cumva poetic, precum Ana Blandiana, dar era ceva punctual, nu era un curent extins.