În anul 1987, un tânăr de 19 ani, stingher, încă neobișnuit cu lumina reflectoarelor, cu haine mult prea mari pentru el, urca pe scena Festivalului de la Mamaia. Dar în momentul în care s-a auzit orchestra, iar el a luat microfonul în mână și a început să cânte melodia „Vorbește marea“, emoțiile au dispărut. A rămas doar Cătălin Crișan și marea sa.

Au trecut de atunci aproape 40 de ani. Melodia a devenit șlagăr și nu este român de 40-50 de ani care să nu-i știe versurile. Între timp, tânărul s-a maturizat și acum are părul complet alb, iar hainele nu mai atârnă pe el ca pe gard. Dar a rămas același visător. Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, Cătălin Crișan a dezvăluit cum a ajuns să fie selectat dintre sute de tineri pentru a cânta melodia compozitorului Aurel Manolache și care a fost drumul său până în prezent.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră în Capitală?

Cătălin Crișan: În București m-am născut pe 6 februarie 1968 și tot în acest oraș am urmat școala și liceul. Bucureștiul copilăriei mele era un oraș mai aerisit, mai oxigenat, nu era așa mare aglomerație. Parcurile arătau a parcuri, oamenii se plimbau mai mult, făceau mai mult sport. În copilărie am studiat pianul, dar am și patinat mult, am învățat și puțin schi, când mergeam la munte, iar în București mă mulțumeam cu derdelușul.

Unde ați învățat primii ani?

Școala primară era aproape de casă. Țin minte că mergeam în fiecare zi cu tramvaiul și mă întorceam cu tramvaiul. În primii ani de școală mă lua bunicul, Dumnezeu să-l odihnească. Deși cânt liniștit, am fost un elev năzdrăvan și în școala primară, și în liceu, și în facultate. Nu făceam prostii cum se fac astăzi, adică nu fumam, nu înjuram, dar eram destul de nedisciplinat și țin minte că a fost o mare problemă că n-au vrut să mă facă pionier, ceea ce mie nu mi-a părut rău. Am fost ultimul din școală pe care l-au făcut pionier. Spuneau că nu merit, că nu sunt disciplinat. Din acea perioadă am rămas prieten peste ani cu câțiva colegi. Acum, din păcate, nu sunt în țară, lucrează în toată lumea, dar păstrez legătura cu ei.

Când v-ați îndrăgostit prima dată?

În primul an de liceu, și am fost îndrăgostit de aceeași fată toți anii de liceu. Apoi, drumurile noastre s-au despărțit.

Pe ritmul mării

Spre lumea muzicală cum ați ajuns?

Am absolvit Școala Populară de Arte la clasa Gloriei Bordea, unde co-repetitor era George Natsis, iar lângă clasa unde eu învățam era clasa Mihaelei Runceanu, care mi-a devenit prietenă. Ea m-a auzit în 1987 și mi-a zis la un moment dat: „De ce nu te duci tu la Festivalul de la Mamaia?“. Eu în casă am ascultat doar muzică clasică, deci n-am vrut să cânt în viața mea. A fost pur și simplu o întâmplare. Am făcut pian clasic, ar fi trebuit să dau la Conservator, până la urmă am dat la Institutul de Teatru. Atunci când Mihaela Runceanu m-a întrebat de ce nu vreau să mă duc la Mamaia, am întrebat-o „La mamaia cui?“. Mi-a spus că este un mare festival pe litoral, la Mamaia, și, practic, ea m-a împins și m-a încurajat să urc pe scena festivalului. Împreună am fost la preselecție, care s-a ținut la Teatrul „Constantin Tănase“.

Erau sute de copii cu părinți. Era o nebunie. Am cântat o piesă de-ale lui Gabi Dorobanțu, care se numește „Nu știu cine ești“. Erau 22 sau 26 de locuri la Mamaia, nu mai știu exact, dar știu că erau 200-300 de concurenți. După ce-am cântat noi, au început să-i strige pe cei care trecuseră de preselecție. Când au ajuns la numărul 20, eu am vrut să ies din sală că era clar că nu voi fi ales, dar m-a strigat ultimul.

Deci ultimul ați fost făcut pionier, ultimul pe listă selectat pentru Festivalul Mamaia...

Exact. Mult mai târziu am aflat că membrii comisiei, din care făceau parte compozitori de seamă, absolut toți, în afară Aurel Manolache, au spus că nu am ce să caut la Festivalul de la Mamaia, că nu mă mișc pe scenă, că nu am o voce puternică, și singurul care a zis că pariază pe mine a fost Aurel Manolache. Era pe vremea aceea directorul Teatrului „Fantasio“ din Constanța și dirijorul orchestrei care acompania. El a spus: „Am eu o melodie pentru tine, puștiule, «Vorbește marea», care cred că ți se potrivește“ și așa această melodie mi-a schimbat practic toată viața.

Cum a primit publicul această melodie?

Când am cântat melodia la Secțiunea Interpretare, practic toată grădina s-a ridicat în picioare și a aplaudat. La un moment dat, am crezut că a intrat cineva pe scenă și a venit în spatele meu și pentru el s-au ridicat toți oamenii, că urmau după mine să susțină recitaluri nume grele ale scenei românești: Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Corina Chiriac. Nu am crezut că sunt pentru mine aplauzele. Am primit Premiul I la Interpretare. Și acum românii din străinătate, după atâția ani, mai țin minte versurile și cântă melodia „Vorbește marea“ odată cu mine.

Cum vă vorbește marea?

Să știți că visul meu de când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu a fost să am o căsuță mică, mică, mică, undeva pe o plajă mică, să văd marea. Trebuie să ai și banii pentru treaba asta și cu greu aș găsi o plajă mică unde să nu fie nimeni. Cânt și acum melodia „Vorbește marea“ cu mare, mare drag, pentru că, repet, îmi place marea. De ce? În primul rând pentru că mă încarcă și îmi place mai ales să ascult valurile, pentru că niciunul nu seamănă cu celălalt, așa că marea a vorbit în sufletul meu și ar fi vorbit și dacă nu cântam.

Știu că femeile se dădeau de ceasul morții ca să-și cumpere o rochie ca a Angelei Similea, care era o apariție tulburătoare ori de câte ori era pe scenă. Ca bărbat era mai simplu?

La mine a fost simplu. Țin minte că mi-am cumpărat pentru Festivalul Mamaia două costume. Atunci erau repetiții înainte de festival, premiere se numeau. Erau foarte bune aceste premiere pentru că erau cu public, care plătea bilete ca să ne urmărească, iar pentru noi era extraordinar, pentru că ne obișnuiam cu orchestra, cu luminile în ochi și așa mai departe. Au fost atâtea emoții, și țin minte că într-o săptămână am slăbit vreo șapte-opt kilograme și când am ajuns pe scena festivalului hainele îmi stăteau pe mine ca pe gard, fiind cu câteva numere mai mari. Dar nu am avut de unde să fac rost de altele.

Amintiri care au ajuns o ruină

După ce ați obținut premiul la Festivalul de la Mamaia ați primit și o sumă de bani sau doar o diplomă?

Asta nu mai știu. Știu că am primit o diplomă, nici aia înrămată, dar de bani nu mai știu. Dacă ar fi fost mulți, aș fi ținut minte că mi-aș fi luat ceva cu ei, dar nu eram ca fotbaliștii care primeau câte un Aro.

Era prima dată când veneați pe litoral, la festival?

Când eram copil, mergeam cu părinții la ghiol, stăteam în Eforie Nord, și mă dădeau cu nămol de dimineață până seara. Probabil că mi-a folosit, că am răcit de două ori în viață. În turnee stăteam trei luni și jumătate la mare, aveam patru sau cinci spectacole pe zi, și vă dați seama că am stat în toate stațiunile pentru că aveam spectacole.

Spuneați că Teatru de Vară a fost locul unde dumneavoastră ați trăit cele mai frumoase momente. Dar știți că a ajuns o ruină?

Da, din păcate. De obicei, așa se întâmplă cu tot ce e frumos, tot ce e emblematic, tot ce e amprentă românească: se distruge. Ori nu ne duce capul, ori o facem intenționat, nu m-am prins încă.

Festivalul Mamaia a fost reluat, dar s-a ținut pe o scenă amenajată în Piațeta Perla din Mamaia...

Da, am fost acum câțiva ani în Mamaia și am intrat de curiozitate în teatru și mi-am adus aminte de toate momentele foarte, foarte frumoase și tensionate, dar și pline de emoții, pentru că eram extrem de tânăr și era pentru prima dată când cântam muzică ușoară. Atunci am intrat pentru prima dată sub lumina reflectoarelor, eram în direct și la radio și la televiziune. Și când am văzut ce se întâmplă pe scenă, deodată m-a luat durerea de stomac.

Melodii puse la sertar

Ați făcut turnee în toată țara alături de artiști renumiți.

Da, imediat după ce am câștigat locul întâi la Festivalul Mamaia cu melodia „Vorbește marea“, Octavian Ursulescu a început să facă turnee în țară și m-a luat și pe mine. Pe vremea aceea, fiind un singur post public de radio și o singură televiziune, melodia pe care eu am cântat-o s-a difuzat de foarte multe ori și a devenit șlagăr. Așa am plecat și eu în turneu și acolo am avut norocul, onoarea, bucuria de a-i cunoaște pe toți marii artiști și actori și interpreți de muzică ușoară: Dan Spătaru , Corina Chiriac, Dem Rădulescu, Nicu Constantin și așa mai departe. Am făcut sute și sute de spectacole știind pe dinafară ce spuneau, cum cântau și ce cântau și ce spuneau pentru că erau absolut fabuloși. M-au luat ca pe un copil. De la Jean Constantin am învățat să joc table. El juca cu Gioni Dimitriu și m-a luat și pe mine la joc și îmi aduc aminte că mi-a luat toți banii. Jucam pe câțiva lei, dar n-am reușit să-l bat niciodată. Când jucam table, Jean avea anumite expresii, anumite vorbe inventate de el. Era fabulos. Eram ca o familie în turneu. În turneu, eu am prins puțin din comunism, de la sfârșitul anului 1987 până în 1990, dar țin minte că, atunci când era frig, Stela Popescu ne aducea mâncare, avea întotdeauna mai multe calorifere la ea și ne aducea și nouă prin cameră să nu mai fie frig. Erau oamenii mult mai uniți. Nu exista niciun strop de invidie, de răutate, de înverșunare nici pomeneală.

Care era rolul dumneavoastră într-un spectacol?

Eu aveam două melodii: melodia lui Gabi Dorobanțu, de care vă spuneam, și „Vorbește marea“. Dar, încet, încet, am început să-mi compun și eu melodii. În perioada aceea, până în 1991, mi-au compus piese foarte mulți oameni de mare valoare: Temistocle Popa, Ion Cristinoiu, după care am început să-mi scriu singur, să scriu și altora, și aşa am ajuns – am înțeles că a făcut cineva o numărătoare – la peste 600 de melodii. Pe unele dintre ele n-am apucat să le cânt niciodată.

„Nu am nostalgii, am regrete“

Cum se scriu șlagărele?

Eu efectiv simt nevoia câteodată să mă așez la pian și n-am niciun merit că inspirația care îmi vine o așez pe note și unele dintre melodiile mele devin șlagăre. Și sunt multe melodii. Mai sunt „Sărut mâna, doamna mea“, „Fără tine“... Sigur, poate sinceritatea cu care le cânt – când ajung pe scenă, nu îmi doresc să vadă lumea ce frumos sunt, ce ceas sau ce ramă de ochelari am. Eu mă duc pe scenă efectiv să mă bucur de oamenii din fața mea, să mă bucur că sunt acolo. Niciun spectacol nu seamănă cu celălalt, niciun public nu-i la fel cu celălalt. Tu, ca interpret și compozitor, nu ești niciodată la fel. Poate te doare ceva, poate ești supărat sau poate ești vesel. Noi suntem oameni și probabil că așa cum sunt în viață, așa sunt și pe scenă. Probabil că există această reciprocitate a energiilor între public și mine și viceversa.

De ce era nevoie în acei ani ca o piesă să ajungă șlagăr? Melodiile dumneavoastră au devenit șlagăre după șlagăre, trebuie să știți care este secretul.

Sincer să fiu, habar nu am. Eu pot să vă spun doar că, după melodia „Vorbește marea“, în 1987-1988, am fost iar la Festivalul de la Mamaia, la Secțiunea Creație, unde am cântat tot o piesă a lui Aurel Manolache, „Mama“. Astăzi nu prea o mai cânt pentru că toată lumea plânge în sală și le spun oamenilor că eu am venit să le aduc un zâmbet, nu o lacrimă. De 8 martie, mai ales la evenimentele private, foarte mulți copii, mă refer la copii care au 40 de ani, 50 de ani, le fac surprize mamelor lor chemându-mă și rugându-mă să cânt melodia „Mama“. Apoi, am lansat melodia „Dacă pleci“ tot în cadrul Festivalului Mamaia, în anul 1995, unde nu am luat niciun premiu.

Muzică, teatru, carte

După 1990 ați fost și în străinătate în turnee. Ați fost tentat vreodată să rămâneți în altă țară?

După ’90 am început să fiu chemat de către românii din afară, cum au fost chemați toți artiștii. Dar nu, nu m-am gândit niciodată să rămân în străinătate. Și am spectacole în străinătate la fel de multe ca în țară.

În ultimii ani s-au scris despre dumneavoastră mai mult știri legate de dieta pe care ați ținut-o sau despre divorțuri decât de activitatea artistică. Ce mai face Cătălin Crișan?

Cătălin Crișan face ce-a învățat să facă de-a lungul anilor. Pe lângă faptul că am compus muzică, am scris piese de teatru. Știe cineva? Probabil că nu. Am jucat ani în șir alături de mari actori o piesă scrisă de mine, care se numește „Cabina actorilor“, cu Olga Delia Mateescu, Tudorel Filimon, Alexandra Sălceanu, în regia lui Felix Crainicu.

Scriu și la un roman, pe care cred că-l termin în câteva luni, dar și compun. Am compus două melodii pentru tenorul Operei Naționale, Alin Stoica, i-am compus lui Cornel Palade melodia „E drumul meu, e viața mea“. Am terminat și pentru mine acum o melodie, că pentru mine n-am mai scris de mult timp, orchestrez.

Unde vă mai poate vedea publicul?

Am spectacole peste tot. Am observat că ușor, ușor publicul s-a întors la melodia cu melodie, cum îmi place mie să spun. Eu sper că nu scriu texte, ci scriu versuri și lumea e foarte atentă și la versuri și ușor, ușor, bubuielile și cele șase cuvinte sau zece pe care le folosesc unii din generația asta, care se tot repetă, nu mai sunt atât de bine primite. Cu cât e zgomot mai mult pe piață, cu atât cerința unei muzici care poartă în primul rând amprenta românească este mai mare. Mi-aș dori ca tinerii să încerce să fie autentici, originali, să fie români. Eu nu vreau să critic, dar mi-aș dori să se cânte mai mult și românește, pentru că uitați-vă la sârbi, la polonezi, la greci, la italieni, ei își respectă tradiția în muzica pop, cel puțin.

Muzică din popor

Copiii dumneavoastră v-au călcat pe urme?

Eu nu le-am impus absolut nimic, le-am spus doar să facă ce le place, dar ceea ce le place să facă cu drag și cu foarte mare seriozitate. Au făcut și ei tenis, au patinat, au cântat, au făcut de toate. Și ușor, ușor și-au dat seama care este drumul care le place. Daria are acum 24 de ani și, atunci când m-am gândit la numele ei, erau foarte puține nume Daria în România. Ulterior, mai mulți oameni mi-au spus că au dat numele fetelor lor după numele fetei mele. La băiat e mai complicat puțin, pentru că îl cheamă Raris, un nume inventat de mine. De ce i-am spus Raris? Un filozof american spunea acum 50 de ani că, atunci când ai copii, cel mai bine este să le dai nume care să întrunească anumite elemente: să nu aibă „ă“-uri și „î“-uri, să fie scurte, să fie atipice și, dacă e băiat, să fie un nume cu tentă masculină și atunci i-am zis Raris. Și tot legat de nume, m-a oprit un polițist acum vreo câteva săptămâni. El a zis că am trecut pe galben, eu am zis că era verde, dar nu mai contează. Și mi-a zis că nu poate să-mi dea amendă pentru că a conceput primul copil pe muzica mea și i-a pus fetiței numele Daria. „Vă dați seama că mă omoară nevasta dacă află că v-am amendat“, mi-a spus el. Și așa eu m-am ales doar cu un avertisment.

După Festivalul de la Mamaia vă recunoșteau oamenii pe stradă?

Da, dar acum albind, mă recunosc mai greu. Faptul că mă recunosc, asta n-ar fi nimic, dar faptul că traversează strada și se opresc, întind mâna, zâmbesc și vor să facem o fotografie este foarte important și îmi umple sufletul de bucurie, pentru că eu am mai spus: o persoană publică nu înseamnă că e persoană iubită. Acum o lună am fost în piață și aproape toți cei care vindeau au pus muzică, aveau boxe și am stat trei ore în piața aceea. Am luat doi morcovi și niște ceapă și în restul timpului am stat de vorbă cu oamenii. Ceea ce mă bucură.

Aveți nostalgia primei tinereți?

Nu, n-am nicio nostalgie. Eu zic că fiecare vârstă își are farmecul și greșelile ei. Nu am nostalgii, am regrete că am avut încredere în unii oameni și că am deschis niște uși pe care trebuia să le închid.