Faptul că România a avut o industrie și în general o economie extrem de performantă în anii comunismului este unul dintre miturile preferate de români și la trei decenii după căderea regimului. În realitatea, spun specialiștii, economia românească era în colaps de la mijlocul anilor 70.

Industria și economia din perioada comunistă sunt percepute și astăzi, de o parte a societății românești drept un etalon al performanței și avatarul unei „epoci de glorie” a României. Nostalgicii dar și cei care au preluat informația din zbor de la părinți, bunici, vecini, perpetuează o mitologie a unei Românii comuniste prospere, suverane, „care nu depindea de nimeni”, exporta și asigura prosperitate. Realitatea, așa cum o demonstrează însă cifrele economice ale vremii, documentele din aceea perioadă, dar și specialiștii, era însă cu totul alta. Economia românească se prăbușise încă de la mijlocul anilor 70, iar Ceaușescu o ținea în viață cu credite externe uriașe, pe care a ajuns să le plătească tot pe spinarea populației. Doar o mică parte a industriei era cu adevărat funcțională și putea reprezenta o perspectivă și după anii 90, dar nu a reușit să scape „privatizării” și devalizărilor din primii ani ai democrației post-comunite.

O industrie făcută după ureche, dependentă de importuri costisitoare

Industrializarea României Comuniste a cunoscut un avânt deosebit după numirea lui Nicolae Ceaușescu ca prim secretar al PCR. Adică din momentul în care acesta a ajuns liderul României Socialiste. Este adevărat, Nicolae Ceaușescu a declanșat o adevărată epocă a construcțiilor civile și industriale. Mastodonți de beton, sticlă și fier s-au ridicat peste tot în România. Orașe întregi s-au trezit cu uriașe zone industriale și cartiere întregi cu blocuri de locuințe pentru a asigura cazarea miilor de muncitori angajați în fabricile ridicate la ordinele lui Ceaușescu. Întregul peisaj urban românesc s-a schimbat. Cartiere întregi de case interbelice, mahalale au fost efectiv demolate iar în locul lor ridicate cartiere muncitorești. Ceaușescu se mândrea cu faptul că a dat de muncă tuturor românilor. A dislocat o parte însemnată a populației rurale și a adus-o la oraș pentru a lucra ca muncitori în fabricile care trebuiau să asigure prosperitatea României Socialiste.

Și astăzi, mulți români sunt convinși că în comunism a fost bine fiindcă au primit o casă și un loc de muncă. Au fost construite drumuri, baraje, hidrocentrale, canale navigabile. Evident multe dintre acestea au fost foarte utile, mai ales drumurile și barajele care au rezolvat problema inundațiilor în multe zone ale țării. Bună a fost și construcția de școli, spitale și dispensare. Ba chiar și a unor fabrici care produceau lucruri de calitate, cu mare potențial în orice stat capitalist, cum ar fi fabricile de zahăr sau textile. În mare parte, însă, economia românească în epoca Ceaușescu a fost un dezastru total. Mai ales începând cu anul 1975. Specialiștii dar și documentele vremii arată că de fapt celebra industrie românească a fost făcută după ureche, după impulsurile megalomanice și ideile lui Ceaușescu. Fără să fie contrazis de nimeni, înconjurat de oameni supuși, Ceaușescu a investit haotic și fără nicio bază economică reală în diverși coloși industriali care consumau mai mult decât produceau. Ceaușescu a construit o industrie aberantă, în mare parte, dependentă de importurile de materii prime din străinătate. Mai ales din URSS. De acolo lua țiței, cărbune și alte materii prime necesare pentru a ține în viață colosul industrial.

„În chiar anii puterii lui Ceaușescu situația resurselor economice a evoluat drastic. Dacă în 1971-1975, România se afla pe locul doi în CAER la exportul de energie electrică, după 1975 nu mai figurează printre exportatori, ci, curând, printre importatori și la această resursă importantă. Dacă era dintru-nceputul industrializării dependentă de de minereul de fier și de cărbunele cocsificabil sovietic, mai nou era și de țiței, al cărui preț explodase din 1973. În raportul dintre producția internă și importul de petrol, prelucrarea lui devine nerentabilă. Tovarășul continuă însă pe aceeași linie, legându-se mai strâns și cu mai multe sfori de dependența acestor materii prime străine” , preciza specialistul Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”. Ceaușescu visa la producții record și impunea fabricilor ținte nerealiste, rupt de realitatea economică. Multe produse nu își justificau costurile, fiind efectiv realizate cu costuri uriașe. De exemplu, vagoanele de călători făcute la Arad aveau nevoie de echipamente importate din străinătate. Componentele importate valorau mai mult de o cincime din costul vagonului.

La construcțiile de mașini situația era asemănătoare. Pentru realizarea modelelor propuse se folosea o tablă importată din străinătate și pentru care România plătea peste 2000 de dolari/tonă. „În loc de câștig, la anumite sortimente se înregistrau pierderi. Spre exemplu, românii fabricau și exportau tablă la 150 de dolari/tonă. Dar industria construcțiilor de mașini reclama o tablă de import plătită cu 2000 de dolari/tonă”, adaugă Lavinia Betea în aceeași lucrare. Pentru a ține în viață această industrie costisitoare dar care alimenta ego-ul lui Ceaușescu de a produce orice, România importa cantiăți uriașe de țiței și energie din URSS. Facilitățile construite pentru a produce materii prime, la nivel național, nu reușeau să facă față. Un caz de manual a fost acela al celor două termocentrale de la Turceni și Rovinari. Ceaușescu le-a construit sperând să le poată pune în funcțiune și alimenta cu resursele naturale românești, mai precis cărbune.

Evident, calculele sale au fost total eronate. Erau construcții megalomanice în raport cu posibilitățile de exploatare ale cărbunelui în România. „Cum făcuse întotdeauna, Ceaușescu a forțat ideea stăpânirii naturii de către om: a supradimensionat capacitatea noilor termocentrale deși cărbunele locale avea calități reduse. A ales și metoda exploatării lui la suprafață, fără să țină seama de consecințele ecologice și asupra sănătății populației.(....)În zadar cerea Ceaușescu minerilor „obligatoriu să facă” planul. N-au folosit la nimic nici starea de necesitate și regimul militarizat în centralele de cărbune”, preciza Lavinia Betea în aceeași lucrare.

Pierderi anuale de o sută miliarde de lei

În scurt timp, toate aceste investiții aiuristice, fără nicio bază economică reală sau studii bine fundamentate, a transformat industria din timpul epocii Ceaușescu, într-o gaură neagră. Multe fabrici înregistrau pierderi masive. Ceaușescu le acoperea din credite externe. Se împrumuta la FMI și BIRD pentru a ține în viață iluzia sa industrială. „Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor intreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, se arată în ”Ceaușescu și epoca sa”. În disperare de cauză, Ceaușescu s-a orientat masiv către economia de export. Dar făcea gafă după gafă.

A înfometat populația în anii 80, exportând masiv produse agricole în URSS, în schimbul materiilor prime pentru industria falimentară. Încercând să redreseze economia, Ceaușescu dădea din lac în puț. A făcut marile combinate de utilaj greu de la Iași, Cluj, Craiova și IMGB sperând că va obține profituri din export. Nu și-a scos nici măcar cheltuielile cu investițiile. Multe facilități românești se aflau în interdependență, rezultând blocaje la tot pasul. Combinatului Siderurgic din Galați, care în anii 1980 se afla în relație economică cu alte 1480 de întreprinderi. „Orice dezechilibru antrena o cădere în lanț”, precizează Lavinia Betea. În domeniul agricol, erau ordonate culturi exclusive în anumite zone geografice fără să se țină cont de relief și climă. Evident, cu așteptări aberante. În plus, România Socialistă a pierdut pasul cu noile tehnologii de la nivel european și mondial. Prefera să cumpere licențe de la mari companii occidentale, pentru a fi produse în serie, în România.

Multe dintre aceste licențe erau însă la limita scoaterii din uz, în fabricile occidentale. Eșecuri au fost înregistrate și în încercările de a deschide noi piețe în țări bananiere din Africa. La export, românii au început să trimită și produse care nemulțumeau partenerii din CAER. În anul 1984, rușii au dat jumătate din cantitatea de țiței prevăzută. Și asta fiindcă Ceaușescu nu le-a plătit avansul iar cerealele livrate erau pline de impurități. În plus, nici măcar nu au trimis instalațiile de foraj prevăzute în contract și conform graficului. Uzina din Arad, din cauza măsurilor aberante ale lui Ceaușescu s-a trezit cu nu a mai putut livra, la export, conform contractului, către partenerii străini, peste 27.000 de vagoane. Chinezii, la rândul lor au refuzat să mai cumpere locomotive electrice și vagoane cisternă. Motivul: erau de proaste calitate și detehnologizate. În aceste condiții, Ceaușescu băga România tot mai mult în datorii. În 1982, datoria externă a ajuns la 11 miliarde de dolari. A plătit-o integral, în 1984, tot pe spinarea poporului român.

Ce a supraviețuit din industria comunistă a fost îngropată după 1990

Nu toate fabricile comuniste erau însă energofage și incapabile să supraviețuiască în economia de piață. Ba chiar unele au fost și retehnologizate și aveau contracte ferme cu parteneri occidentali sau cu țările din CAER. De exemplu, confecțiile la Botoșani, fabricile producătoare de pompe și alte utilaje industriale dar și fabricile de lactate și de zahăr. Toate acestea au fost însă „privatizate” adică efectiv scoase la mezat și vândute bucată cu bucată fără nicio încercare serioasă de a le pune în valoare. „ Textila a fost vândută unui turc, care mai apoi a închis-o şi a vândut tot supermarketului, la IMAIA transformată după 1990, într-o uzină privatizată numită FORMA.

Mai apoi a venit un cumpărător indian, care la fel a ras-o de pe faţa pământului. Fabica de cauciucuri devenită ARCA a fost vândută unei firme din Piteşti.”, preciza Simion Drelciuc, un fost inginer şef la IUPS, uzina de şuruburi şi industrie grea a Botoşaniului. La fel a pățit și fabrica de zahăr de la Bucecea, județul Botoșani, un colos care folosea sfecla de zahăr produsă local și exporta masiv în Rusia. Fabrica avea o producție de 200 de tone în 24 de ore. După 1997 a fost efectiv vândută pe bucăți.

,