Casus belli? Turcia PLESNEȘTE Rusia, cum NU a ÎNDRĂZNIT NIMENI până acum
A violat sau nu avionul rusesc spaţiul aerian al Turciei? Imaginea radar prezentată de Turcia spune clar „Da”, Rusia spune categoric „Nu”;
De ce nu s-a îndepărtat totuşi pilotul rus, dacă a fost avertizat insistent, aşa cum susţine partea turcă, de zece ori în ultimele cinci minute dinaintea lansării rachetei aer-aer asupra lui?;
Oare chiar trebuia doborât avionul rusesc, presupunând că trecuse puţin (17 secunde, se pare) „dincolo” de linie, sau existau şi alte variante tactice de abordare a situaţiei (interceptare, foc de avertisment etc.)? A fost sau nu o reacţie exagerată din partea Turciei?;
De ce a forţat, la urma urmei, Rusia producerea acestui incident major, având în vedere multiplele situaţii precedente de zbor la limita spaţiului aerian din ultimele luni, în relaţia cu Turcia dar şi cu unele state din nordul Europei? A fost aceasta o simplă eroare a pilotului rus, sau un ordin din partea superiorilor şi o provocare politico-militară repetată a conducerii Rusiei la adresa Alianţei Nord-Atlantice?;
Ce fel de răspuns va alege acum Rusia să dea Turciei? Este de domeniul evidenţei, mai ales după declaraţia promptă şi ameninţătoare a preşedintelui Putin, că Rusia va răspunde într-un fel sau altul, agravând cel mai probabil situaţia şi deteriorând totodată şi mai mult relaţiile bilaterale Moscova-Ankara;
Cert este că ambele părţi puteau foarte uşor să evite criza, pilotul rus prin îndepărtarea de spaţiul aerian al Turciei, atunci când a fost avertizat, iar aviaţia turcă prin alegerea altei metode de gonire a intrusului, cu atât mai mult cu cât era de domeniul evidenţei că nu era vorba de un atac al Rusiei asupra Turciei;
Cum se vor desfăşura în continuare operaţiunile militare în Siria şi care vor fi relaţiile între cele trei forţe „anti-teroriste” implicate, recte coaliţia internaţională condusă de Statele Unite, Franţa pe cont propriu (deocamdată) şi alianţa Rusia-Iran-armata guvernamentală a Siriei?;
Va fi oare NATO capabilă de o decizie politico-militară unitară faţă de Rusia, având în vedere că ministrul german de Externe tocmai anunţa deunăzi necesitatea reprimirii Rusiei în formatul G8, iar Franţa a evitat să ceară solidaritatea NATO (activarea art. 5, destul de puţin probabilă dealtfel) după atacurile de la Paris, preferând mult mai vagul art. 42.(7) din Tratatul Uniunii Europene? Convocarea Consiliului Nord-Atlantic nu va aduce, cel puţin în prima fază, clarificările necesare, ci va reliefa şi mai mult, dincolo de aparenţa consensului unei posibile Declaraţii de presă, poziţiile diferite, în realitate, ale Statelor Unite şi ale tandemului franco-german pe marile teme actuale: relaţia cu Rusia, războiul din Siria, soluţiile pentru Ucraina, rolul şi importanţa viitoare a NATO în arhitectura securităţii europene;
O parte din întrebările „de criză” formulate mai sus sunt militare, altele politice, alte strategice sau chiar morale. Dar mama tuturor întrebărilor este, cred, spre ce tip de ordine mondială ne îndreptăm şi cum va arăta viaţa noastră, sub aspectul securităţii, în anii care vin? Cine şi cum mai poate garanta această securitate?;
Războiul din Siria şi complicaţiile internaţionale aferente arată dispariţia Uniunii Europene ca actor puternic şi credibil pe scena internaţională, pe fondul unui declin politic amplificat oricum de vulnerabilităţile structurale ale Europei în faţa valului de atentate teroriste ale radicalilor islamişti, rezidenţi sau non-rezidenţi ai statelor Uniunii.
***
Din nefericire, scenariul de care ne temeam încă de pe 30 septembrie, practic de la începutul intervenţiei militare a Rusiei în Siria, s-a împlinit. „Incidentul” major pe care mulţi analişti şi lideri politici occidentali îl vedeau ca posibil s-a produs în cele din urmă, prin doborârea unui avion Su-24 al aviaţiei ruse de către un F-16 al forţelor armate turce, în proximitatea graniţei turco-siriene.
„Dincolo” sau „dincoace” de această frontieră? Evident, părţile implicate au puncte de vedere diametral opuse. Până la ora la care scriu acest articol, numai Turcia a prezentat o imagine radar cu presupusul traseu al avionului doborât, care pare să fi intrat în spaţiul aerian al Turciei, dar Rusia a anunţat că va prezenta „dovezi” în sens contrar. Avionul a căzut ce-i drept pe teritoriul sirian, la patru kilometri de frontiera cu Turcia, dar acest lucru nu dovedeşte în sine nimic, având în vedere distanţa mare pe care o poate parcurge un avion, chiar şi după ce a fost atins.
Incidentul de acum aproape că a părut „căutat cu lumânarea” de raidurile provocatoare repetate ale aviaţiei ruseşti, ale cărei avioane au generat şi au fost implicate în numeroase rânduri, în ultimul an şi jumătate, în situaţii-limită, de violare a spaţiilor aeriene ale unor state suverane: Turcia, statele baltice, Suedia, Danemarca etc. De fiecare dată, o ciocnire a fost evitată în ultimul moment. De data aceasta, s-a terminat rău. Turcia avertizase în octombrie că nu va mai tolera intrarea în spaţiul său aerian, după ce de cel puţin două ori înainte acuzase Rusia exact de acest lucru. Pe de altă parte, se pare că avionul militar rusesc a fost lovit când revenise deja deasupra teritoriului sirian, după o incursiune în spaţiul aerian al Turciei care a durat 17 secunde.
Cât de grave să fi fost cele 17 secunde simbolice pentru securitatea Turciei, ca să merite asumarea unui asemenea risc de război? Este limpede, cred, pentru toată lumea, că iritarea politică a Turciei nu a fost provocată neapărat de scurta şi atât de controversata violare a spaţiului său aerian, cât de ceea ce face efectiv Rusia în Siria, adică de convingerea Ankarei şi a multor altor state occidentale, inclusiv a Statelor Unite, că intervenţia Rusiei nu vizează distrugerea Daesh (ISIS), ci apărarea regimului allawit al lui Bashar al-Assad, împotriva voinţei majorităţii sunnite a populaţiei. Din această perspectivă, Turcia şi Rusia sunt, de fapt, inamici în războiul civil din Siria, având obiective politice divergente, dincolo de formalismul luptei împotriva Statului Islamic. Aceasta este adevărata explicaţie a gestului Turciei.
Replica lui Putin a fost promptă, previzibilă, în stilul caracteristic al liderului de la Kremlin (să nu uităm, fost ofiţer KGB), la limita isteriei dar, totuşi, a fost declaraţia unui şef de stat care se vede pus în situaţia de a face ceva concret, după ce un avion al forţelor armate ale ţării sale, aflat în misiune, a fost doborât deliberat de un alt stat, cu care nu se afla teoretic în stare de război. Rusiei nu i s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, iar orgoliul rănit, orgoliul de lider de mare putere al lui Putin îl va împinge probabil pe acesta să se răzbune, dincolo de sistarea fluxului de turişti ruşi pe plajele Turciei. Putin a negat violarea suveranităţii statului turc şi a acuzat „complicitatea Turciei cu teroriştii”, „un cuţit înfipt în spate” etc. Nu era un secret pentru nimeni faptul că relaţiile bilaterale turco-ruse erau reci de mai multă vreme, dar acum s-a trecut la un alt nivel: sunt de-a dreptul pe buza prăpastiei un război deschis, care ar afecta serios securitatea bazinului Mării Negre şi, prin extensie, ar putea adânci dezbinarea între statele pro-atlantiste din Europa şi cele favorabile normalizării relaţiilor cu Rusia. Zilele trecute, „purtătorul de cuvânt” al tandemului germano-francez la Bruxelles, Jean Claude Juncker, a apropus întărirea colaborării Uniunii Europene cu Uniunea Economică Euroasiatică (deci cu Moscova şi imperiul coordonat de la Kremlin), iar ministrul de Externe german a sugerat revenirea Rusiei în G8. În schimb, jumătatea central şi est-europeană, exceptând poate Ungaria, nu susţine compromisul cu Rusia lui Putin. Europa se deşiră văzând cu ochii, sub povara propriilor clivaje.
Va considera Rusia doborârea avionului său de către Turcia un casus belli? Probabil că nu. Nu în sensul clasic al termenului, deci nu prin declararea stării de război convenţional, având în vedere că în eventualitatea unei agresiuni externe Turcia ar avea în spate susţinerea NATO (sau cel puţin a grupului puterilor de limbă engleză din Alianţă, Statele Unite, Marea Britanie, Canada, dacă Germania şi Franţa ar decide să facă notă separată), dar la un anumit tip de răspuns din partea Rusiei cred că ne putem aştepta. Fireşte, un răspuns mai tare decât boicotarea turismului pe litoralul turcesc (aproape patru milioane de turişti ruşi anual!), chiar dacă şi numai atât ar avea impact puternic asupra economiei locale, evaluat la aproximativ 2,5-3 miliarde de dolari. Tensiunea între cele două mari puteri militare de la Marea Neagră este la apogeu şi va rămâne aşa un timp destul de îndelungat.
Problemele sistemului internaţional sunt multe şi grave. De la Damasc până la Paris şi Bruxelles, şi din Ucraina până în Mali sau Afganistan, crizele se ţin lanţ. Lumea întreagă pare că fierbe, în căutarea unei noi „ordini”, a unor noi principii de organizare şi raporturi de putere. Revizionismul la care asistăm nu este însă, din nefericire, de natură să producă optimism pe termen scurt şi mediu printre susţinătorii valorilor clasice ale democraţiei liberale, adică ai paradigmei atât de prolifice a lumii apusene postbelice, la care am dorit în întreaga noastră istorie să aderăm.
Din perspectiva interesului nostru strategic, cred că cea mai importantă ameninţare în acest moment nu este neapărat asertivitatea în creştere a Rusiei, nici ascensiunea Chinei sau criza Orientului Mijlociu, cât declinul şi dezintegrarea treptată, aparent fără soluţii, a cadrelor tradiţionale de funcţionare ale Occidentului (strategice, politice, economice, societale, culturale, morale etc. ), adică a modelului de succes al spaţiului euro-atlantic din deceniile trecute. Această cădere a aranjamentelor şi ordinii sistemice pe care noi, cei abia intraţi în Club, le credeam infailibile, este ceea ce ne sperie cel mai mult. Nu atât ameninţările teroriştilor, cât sentimentul că nu putem face mare lucru să le anulăm ne îngrijorează astăzi. Iar un război ruso-turc ar fi ultimul lucru de care sistemul relaţiilor internaţionale ar avea nevoie acum. Din acest motiv, trebuie făcut orice este posibil pentru calmarea situaţiei şi detensionarea relaţiilor Moscova-Ankara, în caruselul cărora intră şi Orientul Mijlociu, dar şi Europa deopotrivă.
