Pasionată de mică de artă, sub toate formele ei, Regina Elisabeta a României a fost o mecena a artiștilor români. Ba mai mult, chiar ea este cunoscută pentru scrierile sale sensibile, însoțite de ilustrații minuțioase, toate semnate cu pseudonimul Carmen Sylva.

Prima Regină a României, Elisabeta-Paulina-Otilia-Luisa, Principesă de Wied, a fost o mare susținătoare a vieții culturale românești. Scriitori celebri, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme, au fost încântați să își vadă operele traduse în germană de Regina României, însă la fel de importante au fost și traducerile din Alecsandri și Eminescu . Chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, renumitul Vincent van Gogh a avut bucuria s-o descopere pe Carmen Sylva prin intermediul scrierilor sale. Internat într-un ospiciu, pictorul a găsit alinare în „Cugetările“ reginei. Într-o scrisoare către fratele său Theo, Van Gogh scria că a citit unul dintre gândurile lui Carmen Sylva așternute pe hârtie, pe care îl consideră „întru totul adevărat“: „Când suferi foarte tare, vezi lumea întreagă la mare distanță, de parcă s-ar afla la capătul unei imense arene, până și vocile par să vină de undeva din depărtare“.

Arta, refugiu într-o educație nemțească

Severitatea care a înconjurat-o în copilărie nu i-a diminuat reginei blândețea și suavitatea, însă a pregătit-o pentru viața și greutățile cu care ar fi urmat să se confrunte. Până la vârsta de 5 ani, Elisabeta era numită de apropiați „Vâltoarea“ datorită energiei pe care o avea. Regina Elisabeta mărturisea că delicatețea nu-și avea locul în casa de la Neuwied. De două ori pe zi se servea cea mai simplă mâncare, copiii erau prezenți, dar nu aveau voie să vorbească, însă puteau asculta conversațiile oamenilor mari care abordau variate subiecte din literatură, istorie, filosofie, adevărate lecții utile pentru toți cei prezenți. Nu lipseau discuțiile despre cei care aveau nevoie de ajutor. De la o vârstă fragedă, Elisabeta și-a însoțit mama în vizitele pe care le făcea la azilul de săraci, la cel de copii sau la spital.

Principesa era atrasă de natură, de basme și de tot ce ținea de imaginație, lucruri pe care mama ei își dorea să le combată cu studiile în domeniul științelor, iar cei mai reputați profesori o vor călăuzi pe viitoarea regină a României. Elisabetei îi plăcea să studieze, iar ușurința cu care învăța limbile străine a determinat-o să-și însușească latina atât de bine încât ajunsese să citească fluent Horațiu, Ovidiu şi Cicero, pe care îi va traduce apoi în engleză.

De la vârsta de 13 ani, Carmen Sylva studiază filosofia cu tatăl său, principele Hermann, și tot el îi va oferi lecții de pictură, desen și acuarelă. Mai târziu, în timpul celor trei luni de vară pe care la va petrece la Sankt Petersburg, la mătușa ei, marea ducesă Elena, tânăra principesă va studia pianul cu Arthur Rubinstein. Lecțiile cu renumitul pianist i-au trezit o bucurie nespusă: „Rubinstein atinge clapele cu o delicatețe fără egal, forța și agilitatea pasionată par secundare; te simți mai degrabă strivit de un asemenea geniu, cum te-ai simți în prezența unui fenomen al naturii; o spulberare pe care o accepți fericit și pe care ai vrea s-o exprimi prin strigăte de bucurie“. Cea care i-a insuflat dragostea pentru muzică a fost Clara Schumann și cu ea va continua să studieze Elisabeta, după ce Rubinstein este nevoit să întrerupă lecțiile.

Iubirea pentru artă o va însoți pe parcursul întregii vieți, iar în momentele de cumpănă acolo își va găsi refugiu. În 18 noiembrie 1865, revenită acasă, la Neuwied, într-un loc impregnat de tristețe, îi va scrie fratelui său, Wilhelm, o scrisoare în care își exprimă dorința de a avea, într-o bună zi, un salon ce ar reuni artiști erudiți. „Nu cred că există ceva mai fermecător decât un salon animat, unde, pe lângă alte distracții, întotdeauna este și muzică de bună calitate. Visul meu este ca într-o zi să am mulți bani ca să adun permanent în jurul meu un cerc de artiști și de erudiți, pentru care casa mea să fie cât se poate de atrăgătoare. Nu voi face pe literata, și de altfel, nici n-aș putea, dar mă voi strădui să pun strălucirea fiecăruia dintre ei, ceea ce ar aduce mulțumire tuturor“. Peste câțiva ani, visul acesta i se va împlini și foarte mulți vor fi cei care se vor bucura de sprijinul reginei.

GRIGORESCU. „Cel mai frumos poem“

În ciuda faptului că era atrasă de pictura academică, Carmen Sylva va deveni o mare admiratoare a pictorului Nicolae Grigorescu. Artistul este remarcat de Casa Regală în 1870, la „Expozițiunea artiștilor în viață“, organizată de Theodor Aman. Prin 1878, Carmen Sylva îi va comanda lui Grigorescu un portret ce va fi prezentat la Salonul din 1880 de la Paris. Extrem de încântată de acest portret, regina îi va trimite pictorului o scrisoare de mulțumire: „Ce mare bucurie! Nu îmi găsesc cuvinte să vă mulțumesc! O! E prea frumos – prea multă bunătate!“.

Admirația pe care i-o purta lui Grigorescu îi va fi destăinuită și lui N. Petrașcu, impresionată de portretul cu rochia mauve pe care îl numea „cel mai frumos poem pe care l-a ocazionat vreodată ființa mea“. Atrasă de opera marelui pictor, Regina îi cumpăra cele mai valoroase lucrări atunci când expunea. La expoziția din februarie 1897, unde au fost prezentate peste 150 de lucrări semnate Grigorescu , aflăm din articolul apărut în ziarul „Adevărul“ că regina a sosit înainte de deschidere și a stat aproape două ore. La 1900, Majestatea Sa deținea una dintre cele mai importante colecții. Relația specială pe care o avea cu Grigorescu și cu Enescu se reflectă și în stilul de oferire a creațiilor sale: fiecare va primi un volum al povestirii „În luncă“, acompaniat de o dedicație. Lui Enescu îi scrie „Dedicată copilului meu sufletesc George Enescu“, iar în volumul aflat în fondul de carte deținut de Biblioteca Muzeului Memorial „Nicolae Grigorescu“ de la Câmpina, apare dedicația „Qui a mieux compris la Lunca que vous“. În carte sunt reproduse două lucrări de Grigorescu, „Ciobănaș“ și „Păstoriță“, menite să ilustreze tragica poveste de dragoste.

AURELIA CIONCA. „Geniala copilă“

După întoarcerea din exil, Carmen Sylva o va descoperi pe „geniala copilă“ viitoarea pianistă Aurelia Cionca și o va invita într-o zi la Palatul Regal. Atrasă de muzică și dornică să cânte armonii variate, Aurelia începuse să citească notele înainte de a învăța literele. Prima întâlnire a micuței artiste cu suverana a fost una emoționantă și amuzantă. Urmând sfatul tatălui de a se uita la regină când i se adresa, fetița a rămas cu privirea neclintită, crezând că îndemnul părintelui trebuie pus în practică pe tot parcursul întâlnirii. Mirată de acest gest, Carmen Sylva o întreabă de ce o privește încontinuu. Surprinsă de întrebare, copila îi răspunde: „Fiindcă ești așa de drăguță“. Geniala pianistă o va încânta pe suverană cu mici sonate din Beethoven și Haydn. Drept răsplată, pe lângă prăjituri, Carmen Sylva i-a oferit Aureliei o păpușă.

Remarcând talentul micuței, regina o va îndruma către Zd. Lubicz, unul dintre cei mai apreciați profesori din București. După o foarte bună pregătire, Aurelia Cionca a fost invitată să susțină primul recital aflat sub patronajul reginei, la Ateneul Român. Pentru micuța pianistă nu a fost îmbucurător doar succesul, cât prezența suveranei și încurajările acesteia. Va concerta în multe orașe din țară și va primi cronici elogioase. Aurelia Cionca îl va asculta pentru prima dată pe Enescu la Palatul Regal.

Nelipsită de la manifestațiile artistice organizate de regină, Aurelia avea vreo nouă ani când, într-o zi, Carmen Sylva dori să-l cunoască pe Jan Kubelik, un virtuoz violonist sosit la București. Atât Kubelik, cât și Enescu au stârnit admirația publicului, dar Aurelia conchide, adresându-se reginei, că „Tot al nostru e mai mare!“. Aurelia Cionca nu va lipsi nici de la premiera românească a „Poemei Române“. „Îl revăd: un tânăr voinic, cu înfățișare sănătoasă, înalt, dirijând cu gesturi precise și cu o siguranță uimitoare“, nota Aurelia în jurnalul său. Tânăra pianistă va progresa în studiul instrumentului și va fi ajutată de regină pentru a învăța în străinătate – Regele Carol I îi acordă o bursă de trei ani la Lipsca, unde îl va fi elevă lui Alfred Reisenauer.

ENESCU. „Soarele care răsare“

Regina Elisabeta îl va cunoaște pe George Enescu în primăvara anului 1898, după succesul „Poemei Române“ de la Paris. La sfârșitul lunii februarie 1898, Enescu sosește în țară pentru a prezenta publicului românesc trei dintre lucrările sale: „Poema Română“, „Sonata I“ și „Trioul“. Cu această ocazie, prin intermediul principesei Elena Bibescu, artistul o va cunoaște pe Regina Elisabeta. Concertul de la Ateneul Român s-a aflat sub înaltul patronaj al primilor monarhi ai României și a avut parte de un public numeros. Pe 9 martie, Enescu va cânta în salonul reginei și va fi invitat de aceasta să petreacă vara la Sinaia – Carmen Sylva devenea cea mai apropiată protectoare a excepționalului muzician . Însuși Enescu îi preciza lui Romulus Dianu, în 1938, cât de mult s-a ocupat regina de el și cum își făcuse o mândrie din a-i spune: „Mărturisește, George, nu sunt eu cealaltă vice-mamă a ta?“.

În articolul „Amintiri despre Carmen Sylva“, publicat în 1943, în „Revista Fundațiilor Regale“, George Enescu istorisește că s-a numărat printre cei care au avut parte de bunătatea acestei ființe pe care o vedea ca reîncarnarea Sfintei Elisabeta. I-a fost dăruită colecția în 60 de volume a operei lui Johann Sebastian Bach, precum și partitura autografă a mai multor compoziții pentru orgă de Johann Jakob Froberger. În fiecare vară, „copilul sufletesc“ mergea la Sinaia și făcea muzică după program: dimineața de la 11:00-13:00 și după-amiaza de la 17:00-19:00. Alături de violonistul Edgar Dall' Orso, violoncelistul D. Dinicu și violistul Loebel, Enescu cânta muzică de ansamblu, după dorințele reginei: clasicii, în special Bach și Haendel. Suverana se lăsa inspirată de muzică și lucra dantela frivolité sau compunea poezii, scria cugetări pe care le citea la finalul concertului. Zoe Cămărășescu, fiica lui Zoe Bengescu, doamna de onoare a reginei, dezvăluia în „Amintiri“ că, de multe ori, când Enescu interpreta lucrări de Bach, Carmen Sylva era atât de fascinată de muzică încât uita și de îndatoririle de suverană – camerista ei, Fräulein Burin, se arăta în fața ușii și făcea semne că este târziu. După ce răsuna ultima notă, se crea o îmbulzeală și atât regina, cât și muzicienii se grăbeau să-și schimbe ținuta pentru a ajunge la masa regală.

Ultima dorință

Scrisorile primite de la Carmen Sylva erau numite de Enescu „adevărate călăuziri sufletești“. Într-o scrisoare trimisă în februarie 1900, Regina îi relatează că a scris 37 de balade, iar pictorul „Grigorescu a expus niște minunate tablouri“. Și D. Caracostea va prezenta într-un articol din 1943 o scrisoare inedită scrisă de Regina Elisabeta în 10 februarie 1900. Enescu se afla la Paris, iar Majestatea Sa a considerat că tânărul artist ar trebui să știe cât este de apreciat în țara sa și să nu se lase „molipsit de supra-civilizația centrelor cosmopolite“. Îi sugerează să facă din „Miorița“ o pastorală propriu-zisă și totodată îi amintește că nu e o simplă întâmplare faptul că s-a născut pe pământul românesc. Precizează că succesul i se datorează caracteristicilor românești din lucrările create: „Chiar și aceia cărora nu le-a mers la inimă ca nouă, tot și-au dat seama de farmecul originalității și a puterii creatoare“. Scrisoarea este semnată „o vice-mamă“ și adaugă „de n-ai destulă vreme, nu trebuie să-mi răspunzi. Meditează numai și coboară-te pe cât poți în tine însuți“.

Pentru George Enescu, Carmen Sylva a fost „o prezență supraomenească, o ființă cu nimb, depărtată de oamenii obișnuiți, revărsând numai lumină și bunătate“. Din păcate, Enescu nu a putut s-o mai vadă pe regină în ultimele clipe de viață. Revenit dintr-un turneu de concerte, muzicianul anunță la Palatul Regal că își dorește s-o vadă întrucât aflase că este bolnavă, dar suverana nu-l poate primi în ziua respectivă. La scurt timp, Carmen Sylva moare, însă Enescu nu poate fi prezent la ceremonia de înmormântare deoarece se îmbolnăvise de oreion. Cu toate acestea, reușește să-i îndeplinească reginei o ultimă dorință: va orchestra „Trio în mi bemol“ de Schubert, lucrare cerută de Carmen Sylva să fie cântată la înmormântare. Ajutat de Dimitrie Cuclin în transcrierea compoziției, George Enescu orchestrează trioul schubertian într-o singură noapte.