Conflictul dintre Israel și Palestina datează, cu pauze, din anul 1975. Totul a pornit de la înființarea Statului Israel într-o Palestină dominată de populație arăbească, la finele Celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci și până acum nu au fost găsite soluții pentru asanarea conflictelor.

Palestina și Israelul sunt din nou în război. Nu este însă o noutate. Conflictele dintre israeliți și palestinieni sunt o tradiție macabră de aproximativ șapte decenii și jumătate. De altfel, întreaga existență a celor două populații este, încă din anii 20, ai secolului trecut, a fost marcată de conflicte, fie mocnite sau sporadice, fie de anvergură cu multe pierderi de vieți omenești. Totul a început la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial atunci când, cu acordul Organizației Națiunilor Unite(ONU) a fost creat Statul Israel, pe teritoriul Palestinei, o zonă cu populație majoritar arabă.

Evreii din Rusia și visul unui „Tărâm al Făgăduinței” într-o mare arabă

Propriu-zis, Israelul s-a născut în urma demersurilor făcute de liderii și intelectualii comunităților evreiești din Europa, în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. De fapt, Israelul de astăzi, își are originile în mișcarea sionistă de la finele secolului al XIX-lea din Rusia. Termenul de Sion vine de la Muntele Sion, nucleul regatului lui David în Israel.

Sionismul era o mișcare politică și culturală ce presupune emanciparea comunităților evreiești din Europa, cu precădere, și crearea unui stat național evreiesc pe teritoriul fostelor regate antice ale lui Iuda și Israel, din zona Orientului Apropiat.

Mișcarea sionistă a apărut și în urma persecuțiilor etnice și religioase îndurate de comunitățile evreiești în perioada accelerării naționalismului european. În anul 1896 jurnalistul Theodor Herzl publica un pamflet politic, „Statul evreiesc”, prin care argumenta necesitatea întemeierii unui stat național evreiesc, în Palestina (n.r. considerată acel tărâm promis de Dumnezeu evreilor, în Vechiul Testament), tocmai pentru a-i proteja pe evrei de anti-semitism.

Herzl, care a devenit și lider al mișcării sioniste considera că evreii moderni sunt urmașii israeliților și macabeilor antici, din Vechiul Testament, iar întemeierea unui stat evreiesc, în Palestina, ar semnifica reîntoarcerea pe pământurile strămoșilor. În aceea perioadă, adică finele secolului al XIX -ea, Palestina se afla, însă, sub control otoman. De altfel, acest teritoriu, trecuse de la un imperiu la altul, timp de aproape două milenii și era locuit de o populație majoritar arabă dar și de o minoritate evreiască.

În ciuda demersurilor lui Herzl, cum era de altfel de așteptat, autoritățile otomane, au refuzat întemeierea unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, Palestina, devenise o țintă predilectă pentru tot mai mulți evrei care fugeau de naționalismul european. După eșecul Revoluției din 1905, din Rusia, tot mai mulți evrei ruși au început să migreze în Palestina. În anii următori, sute de mii de evrei continuau să migreze în teritoriile palestiniene.

Declarația Balfour și geneza unui conflict sângeros

P ână aproape de finele Primului Război Mondial, comunitățile evreiești și populația arabă au conviețuit, sub administrația otomană. În anul 1917, Imperiul Otoman se prăbușea. Palestina a trecut sub control colonial britanic. În același an, Marea Britanie a elaborat „Declarația Balfour” prin care se recunoștea stabilirea unei patrii naționale pentru evrei în Palestina. Declarația Balfour a fost autorizată de Liga Națiunilor în 1922.

Populația arabă în rândul căreia se născuse un sentiment național, palestinian, s-a opus vehement stabilirii unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, sub stăpânire britanică, comunități întregi de evrei, speriați de răspândirea extremismului de dreapta, în Europa continua să migreze în Palestina. La un moment dat, speriați că ar putea să-și strice relații cu statele arabe sau cu populația arabă, britanicii au încercat să limiteze afluxul de evrei în Palestina. Fără niciun rezultat.

Începând cu anul 1929, între comunitățile de evrei și arabi palestinieni au început conflicte sângeroase. Uneori atacurile atât ale evreilor cât și ale palestinienilor se îndreptau împotriva autorităților britanice, cerând independența politică.

Importantă a fost revolta arabilor palestinieni din 1936, care nu vedeau cu ochi buni intențiile britanicilor și americanilor de a împărți Palestina între evrei și arabi. La rândul lor, evreii au organizat numeroase acțiuni și sabotaje împotriva britanicilor, pe care-i acuzau de trădare a cauzei sioniste. Conflictul deschis între evrei și arabi avea să izbucnească, în Palestina, după Al Doilea Război Mondial.

Un stat creat în zorii Războiului Rece

Situația a ajuns să se complice încă din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Mulți evrei au început să intre ilegal în Palestina pe fondul Holocaustului din Germania dar și din alte state europene.

După război, supraviețuitorii Holocaustului dar și mulți alți evrei veniți din state intrate în blocul comunist, au început să ajungă în Palestina. Tensiunile creșteau de la o zi la alta. Mai mult decât atât, în anul 1947, depășiți de situația din Palestina, britanicii au decis să predea mandatul asupra acestui teritoriu.

Statele Unite și URSS două state care împărțeau efectiv lumea în sfere de influență, prefigurând Războiul Rece, au hotărât susținerea înființării unui stat evreiesc în Palestina. Sau mai precis, împărțirea Palestinei în două, între un stat evreiesc și unul arab. În anul 1948, pe data de 14 mai, era proclamată declarația de independență a Statului Israel. Era, practic, actul de naștere al Israelului de astăzi.

Noul stat, creat în Palestina, cu centrul politic și militar la Tel Aviv, a fost recunoscut imediat de Statele Unite, Uniunea Sovietică dar și alte state importante la nivel mondial. De altfel, primul stat care a recunoscut Statul Israel a fost URSS, Stalin crezând că noua țară va limita imperialismul britanic din Orientul Apropiat.

Inițial Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost reticentă la înființarea unui stat în sine, evreiesc, în Palestina. Mai precis, Departamentul de Stat a recomandat ca Palestina să divizată în provincii arăbești și evreiești dar nu în state de sine stătătoare. Și asta în condițiile în care membrii Departamentului de Stat se temeau ca nu cumva arabii, decepționați de această decizie a marilor state vestice să treacă în tabăra sovietică. În plus, se temeau și de posibilele restricții privind aprovizionarea cu petrol din zona arabă.

În ciuda recomandărilor Departamentului de Stat, datorită lobby-ului făcut de evrei în Congres, președintele Harry Truman a recunoscut independența și formarea Statului Israel. Noul stat Israel a primit mai mult de jumătate din Palestina, deși populația evreiască era mai mică decât cea arabă, din această regiune. Arabii palestinieni au primit Cisiordania și Gaza.

Ierusalimul era conform rezoluției 181 a ONU care prevedea divizarea Palestinei într-un stat arab și unul israelian, o zona demilitarizată sub control internațional. După 10 ani locuitorii orașului urmau să decidă de partea cui treceau.

Ierusalimul, deși astăzi sub control israelian, este revendicat și de palestinieni. O vreme, orașul a fost împărțit. Partea vestică aparținea Israelului, iar estul Palestinei. După înființarea statului Israel sute de mii de palestinieni au fost nevoiți să plece în exod. Primul prim-ministru al Israelului a fost liderul sionist Ben-Gurion. Noul stat a fost nevoit să facă față a numeroase provocări. Cea mai eminentă era invazia arabă.

Un stat invadat, a doua zi după constituire

Rezoluției 181 nu a făcut decât să inflameze spiritele. De fapt a făcut ca tensiunile din Palestina să explodeze. Încă dinaintea retragerii autorităților britanice în 1948, sioniștii au fost nevoiți să lupte contra gherilelor palestiniene ale lui Al Husseini.

Mai apoi, a doua zi după înființarea oficială și proclamarea independenței statului Israel, cinci state arabe au început pregătirile pentru invadarea noii țări. Arabii nu s-au împăcat niciodată cu decizia ONU de a crea un stat evreiesc. Pe 15 mai 1948, trupe ale Irakului, Iordaniei, Egiptului, Libanului și Siriei au atacat Israelul.

Trupele israeliene inferioare numeric și prost echipate au reușit să țină piept invaziei. Israeliții au profitat de divergențele dintre statele arabe și proasta lor coordonare. În plus, evreii au primit și ajutor străin, în armament și piese de aviație. În special din partea URSS, prin intermediul Cehoslovaciei comuniste. În urma conflictului, Cisiordania a fost ocupată de Iordania, iar Gaza de Egipt. De cealaltă parte, Israelul a reușit să ocupe teritorii din statul arab din Palestina. Au urmat alte și alte războaie până astăzi.